Sunt Cristina Negrilă, editor GSP.ro, și, așa cum v-am promis, vă aduc săptămânal povești emoționante, care mi-au atras atenția și care cred că merită să fie citite.
Din tabăra de refugiați în fotbalul de elită
Awer Mabil are 26 de ani, e starul selecționatei australiene de fotbal, iar, conform presei spaniole, din sezonul viitor va evolua în Spania, la Cadiz. Extrema stânga a mai jucat la Midtjylland, Esbjerg, Paços de Ferreira și Kasımpaşa.
N-o să vă povestesc despre câte meciuri are sau câte goluri a dat, ci despre aventura asta numită viață prin care s-a zbătut pentru a supraviețui.
Născut în 1995, în Kenya, Awer are o poveste tulburătoare. Din cauza războiului civil din Sudan a ajuns într-o tabără de refugiați din Africa, unde a trebuit să ia viața în piept de mic. Momente dificile trăite? Le-a pierdut șirul într-un loc în care foametea și teama pentru „mâine” sunt singura certitudine. Fiecare zi a fost un test de supraviețuire, o cursă lungă pe care, în cele din urmă, a câștigat-o. Singura bucurie și, în cele din urmă, salvarea au venit din pasiunea lui pentru fotbal.
În picioarele goale, pe terenuri improvizate în tabăra de refugiați, cu mingi făcute din cârpe. Așa a început Awer să joace fotbal și să se joace. Fără miză, fără presiune, fără recompense, fără siguranța zilei de mâine. Simțind în tălpi pământul și cu ochii sclipindu-i la singura bucurie într-o lume de neînțeles pentru un copil.
„Traumele cauzate de război au lăsat urme adânci, a trebuit să găsim în fiecare zi un motiv să fim fericiți, să ne petrecem timpul. Dacă nu găsești ceva care să te distragă de la realitatea crudă, ajungi să te gândești prea mult la necazuri și asta te afectează enorm. Abia la 13 ani am ajuns la un club de fotbal, iar primii ani au fost foarte dificili pentru că a trebuit să învăț să joc pozițional. Eu eram obișnuit cu joaca, mergeam oriunde era mingea, pentru că asta îmi doream: să alerg după minge. Antrenorii au încercat să mă învețe cât de mult au putut, dar nu eram foarte atent. Apoi, ușor-ușor am învățat. Mi-am păstrat încrederea, știam că voi reuși într-o bună zi, aveam nevoie doar să creadă cineva în mine și să-mi dea o șansă”.
Băiatul plăpând s-a transformat într-un luptător: „Alături de alți copii ca mine visam să jucăm în Anglia sau în Spania”. Un copil cu visuri mari devenite, între timp, realitate. „Sunt un exemplu pentru cei aflați într-o situație similară. Da, se poate!”
În 2006 s-a mutat cu familia în Australia și a continuat să joace fotbal. După multe eforturi ale rudelor, în 2012 a ajuns la Campbelltown City, apoi la Adelaide United. În 2015, a semnat cu Midtjylland. A fost împrumutat la alte două cluburi (tot în Danemarca, la Esbjerg, apoi în Portugalia, la Paços de Ferreira). A retrogradat cu amândouă. Poate o să vi se pară ciudat, dar avea nevoie de aceste două lecții pentru a înțelege o alta, mai importantă:
„Îmi plăcea să joc fotbal, nu să-mi fac griji pentru rezultat. Nu avem această responsabilitate în Australia. Când am ajuns în Danemarca, am înțeles că fotbalul era o mare afacere, mi-am dat seama că ai responsabilitatea de a câștiga meciurile, mai ales la un club mare cum e Midtjylland. Apoi, la celelalte două echipe la care am fost împrumutat și cu care am retrogradat, am înțeles, de fapt, despre ce e fotbalul. E despre fani. Când am văzut cât sunt de afectați de retrogradare, m-am schimbat”.
Pe lângă lupta continuă pentru supraviețuire pe care o duce un refugiat, Awer a mai trăit o dramă. La doar 19 ani, în 2019, sora lui, Bor, a murit într-un accident de mașină: „Abia începuseră lucrurile să arate mai bine în viața noastră când mi-am pierdut cea mai bună prietenă, cea care m-a susținut mereu. Am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Am continuat pentru ea, acum sunt puternic, sunt indestructibil pentru că am fost rupt în mii de bucățele, dar am reușit să mă adun și să merg mai departe”.
Și știți ce e cel mai frumos în toată povestea asta? Că n-a uitat nicio clipă de unde a plecat, pe cine a lăsat în urmă. Cum a strâns primii bani s-a gândit la alții ca el, născuți sau crescuți în taberele de refugiați. Se întoarce acolo an de an și încearcă să ajute alți copii uitați de lume.
Și știți ce e cel mai frumos în toată povestea asta? Că n-a uitat nicio clipă de unde a plecat, pe cine a lăsat în urmă. Cum a strâns primii bani s-a gândit la alții ca el, născuți sau crescuți în taberele de refugiați. Se întoarce acolo an de an și încearcă să ajute alți micuți uitați de lume.
De la agonie la extaz
Sportul are darul de a ne duce, de multe ori, de la extaz la agonie. Spre norocul nostru, adesea, traseul e invers. Dani Ceballos, de exemplu, a avut o perioadă extrem de delicată pe care a depășit-o.
O accidentare suferită la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în chiar primul meci al Spaniei, l-a ținut departe de gazon aproximativ o jumătate de an. Un diagnostic greșit pus de medici aproape că i-a frânt aripile fotbalistului de la Real Madrid. A fost la un pas să-și încheie prematur cariera, la doar 25 de ani.
A lipsit 149 de zile în total. Știți cum trec atâtea zile când nu vezi luminița de la capătul tunelului? Știți, pentru că aproape fiecare dintre noi a avut un moment delicat în viață. Dani s-a trezit în fiecare zi cu un singur gând: să mai poată juca fotbal. A plâns, s-a panicat, s-a gândit la ce e mai rău. „Cele mai urâte luni din viața mea. Glezna nu se vindeca. Au spus că am o leziune care se va vindeca în două-trei săptămâni și că e afectat doar ligamentul”.
Ca să revină mai repede, a făcut infiltrații, a continuat să se pregătească separat. Până și-a dat seama că problemele pe care le avea erau mult mai serioase. Două săptămâni s-au transformat în aproape 6 luni. Diagnosticul corect, pus de alt medic: „fractură de talus, un os care susține o mare parte din greutatea corpului”.
Ceballos a fost la 20 de minute de a pune ghetele în cui. Nu, nu e nicio exagerare. E concluzia dură și francă a doctorilor. Revenirea la Madrid și investigațiile suplimentare l-au salvat. I-au dat șansa să-și trăiască în continuare visul. Soarta i-a surâs după luni dificile, iar pe 28 mai, Ancelotti l-a făcut să uite de tot chinul prin care a trecut. L-a trimis pe teren în prelungirile finalei Champions League, câștigată de madrileni. Pe podium, cu medalia de campion la gât și cu mâinile pe trofeu, pentru o seară, Dani a uitat de calvarul prin care a trecut.
Indiferent de ligă sau de rezultat
Sunt multe bucurii pe lumea asta, dar puține sunt cele pe care le împărțim cu alte mii de oameni, pe străzi, cântând, dansând și chiar urlând de fericire. Echipați în alb-violet, culorile clubului, fanii lui Valladolid au trăit la finalul lunii mai momente fantastice.
E ușor să fii fanul unei echipe obișnuită cu succesul. Adevărata provocare, însă, e să ții cu una care a căzut.
Real Valladolid, retrogradată în urmă cu un an, și-a adunat forțele și s-a ridicat. A făcut-o grație ambiției jucătorilor, dar și datorită sprijinului necondiționat al fanilor. Cei care au fost acolo în tot sezonul și i-au împins de la spate pe fotbaliști. Cu entuziasm și devotament, suporterii s-au prezentat meci de meci pe arenele mai puțin strălucitoare din liga a doua.
După doar un sezon în Segunda, echipa patronată de marele Ronaldo, brazilianul, a urcat din nou în La Liga, iar pe străzile orașului, zecile de mii de fani au sărbătorit cu mare fast. O mare de oameni și un vis îndeplinit: Realul lor din oraș va fi din nou pe prima scenă a fotbalului din Spania. Adevărate clipe de magie. Urmăriți imaginile!
A zis cineva „piele de găină”?
Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând pe cristina.negrila@gsp.ro.
{{text}}