Echipa cea mai celebră din fotbalul românesc a împlinit ieri șaptezeci și cinci de ani. Steaua Armatei și FCSB, vicecampioana României, și-au disputat și momentul festiv
Steaua, cea a Armatei, a împlinit ieri șaptezeci și cinci de ani, ocazie cu care s-a și jucat un amical de gală în Ghencea, între legendele clubului și legendele României, partidă la care au fost invitați fotbaliști uriași precum Marius Lăcătuș, Constantin Gâlcă, Adi Ilie, Victor Pițurcă sau Tudorel Stoica.
Adevărul și dreptatea
Pe de altă parte, FCSB, prin vocea patronului, a emis ideea (deși e mult spus) că nu poate împlini șaptezeci și cinci de ani un club-copil care abia dacă are câțiva ani! Unde e adevărul?
Adevărul, care, așa cum știm de la William Faulkner (centru înaintaș în echipa nobelizaților în literatură), nu se confundă cu dreptatea, e că Steaua nu e numai una.
Steaua Armatei a împlinit șaptezeci și cinci de ani. Clubul există și joacă în liga secundă. Aceasta este echipa care joacă în Ghencea, cea care are moștenirea cea mai glorioasă din fotbalul nostru.
Între Ghencea și Berceni
Dar echipa consoanelor din Berceni & fostul Sector Agricol Ilfov reclamă că această echipă e un fals: că dimpotrivă, ea, FCSB, continuă acea tradiție! Se aruncă în joc argumente juridice, mărturii, jurăminte, înjurături și blesteme, ca la noi, în buza Balcanilor.
Și, bineînțeles, se ignoră amănuntul cel mai important: Steaua pe care o căutăm oricum nu mai există, sfâșiată între Ghencea și nomazii lui Becali. S-a mai constatat: Steaua nu mai e acum, Steaua e atunci.
Echipa aceea care a avut mai multe decenii de glorie în dictatură (și chiar și în zorii libertății noastre complicate) a trecut și a trecut de mult.
Vitrina de export a unui regim ilegitim și criminal
Da, clubul Armatei este o consecință directă a regimului comunist, regim, declarat oficial de statul român, ilegitim și criminal (zadarnic, desigur, căci Securitatea de astăzi, de pildă, tocmai e pe cale să primească plocon niște legi care o fac mai puternică decât Securitatea lui Ceaușescu).
Nimic din marea istorie a Stelei nu poate fi desprins integral de logica acelei puteri. Steaua chiar asta a fost: clubul puterii, vitrina de export a fotbalului românesc (iar marile cluburi ale provinciei, de la Timișoara la Craiova, au fost, periodic, victime ale acestei puteri).
Suntem mai complicați decât conceptele
Pe de altă parte, dragostea oamenilor a fost năvalnică și sinceră. Oamenii sunt un pic mai complicați decât conceptele, oamenii pot iubi chiar și într-o dictatură.
Iar Steaua a fost iubită, iubită cu adevărat, cu patimă. Milioane de oameni și-au legat speranțele de această echipă și au fost cineva: au fost steliști.
Fiecare are Steaua lui
Iar dacă astăzi este încă această degringoladă identitară (deși, pentru combatanți, lucrurile sunt clare și, dinspre Ghencea, FCSB nu e Steaua, cum dinspre Berceni & Pipera - FCSB e Steaua), asta o "datorăm" anilor strâmbi cu care a început democrația noastră originală.
E moștenirea unei lumi la rândul ei toxice, cu milionari făcuți peste noapte, nu alături de societate, ci pe scurtături penale și împotriva societății, cu generali corupți și în general pe sub mână și masă.
Mândrie, rană, regret
Cine e Steaua? Fiecare și-a dat deja răspunsul și se agață de el, imun la argumentele celeilalte părți.
Asta rămâne clar: Steaua nu mai e numai una. E chiar mai mult la mijloc: fiecare are o Stea numai a lui, făcută din amintiri, suferință, fericire sau pur și simplu ură. Au trecut șaptezeci și cinci de ani și lumea s-a schimbat de mai multe ori.
Iar Steaua, Steaua aceea pe care o căutăm, e oricum amintire, mândrie, rană sau regret, oricât și orice am mai aniversa.
{{text}}