„Mă duc la meci!” era un anunț simplu. Nu mai e. Stadioanele se transformă în stații de triaj etic și sortare civică. Intrarea pe stadion și evenimentele din teren sunt condiționate politic.
Wimbledon a epurat tenismenii suspectați de colaboraționism genetic. Sângele rus și belarus a fost scos de pe tabel.
La Roland Garros, Marele Nevaccinat a intrat în teren însoțit de o ștamplilă ostilă și a fost huiduit de partea științific-superioară a publicului.
La Budapesta, Anglia a pierdut pe un stadion complet purificat. Publicul matur fusese sancționat pentru dezaprobarea ritualului BLM. În loc, au fost admiși 30.000 de copii care au huiduit mai firav, dar au huiduit.
Lumea bună e îngrozită, deși ar putea înțelege că ea a fost prima care a încălcat etica sportivă impunând ritualul antirasist. În lipsa argumentelor, arbitrariul decide.
S-a gândit cineva că, poate, există încă oameni care nu sunt de acord cu ritualul antirasist și vor, pur și simplu, să vadă un meci și nimic altceva? De unde știu UEFA și FIFA că protestele față de „genunchiul” antirasist sunt rasiste? Și nu e, oare, ritualul antirasist o provocare brutală?
Cine nu e ca noi e extremist! Dreptul la opinie separată a dispărut fără explicații. Așa au decis instituțiile care susțin continuu că încurajează toleranța și libertatea. Mai exact, libertatea de a executa ordinul. Idrissa Gueye, jucătorul lui PSG, a aflat-o în scris. Federația franceză l-a înștiințat că refuzul de a juca purtând însemnele LGBT nu va mai fi iertat. Nesupunerea repetată va atrage sancțiuni.
La bază, acolo unde e viu și esențial, sportul e joc și mulțime. O activitate publică susținută de întruniri de mase. Nu un test de afiliere politică sau religioasă. Ne apropiem de dogmatism. De situația în care tot mai multe spectacole sportive sunt înlocuite de ședințe lărgite de partid. Un public atent selectat, îndrumat și controlat își exprimă adeziunea și se întoarce acasă cu dosarul curat.
{{text}}