România a jucat decent în Giulești, iar finlandezii au resimțit absența schiurilor. În sfârșit, o victorie pentru Iordănescu Jr.! Dar ceasul e unsprezece și cincizeci și cinci de minute.
Naționala a împlinit și ea o sută de ani (la mulți ani!), și pe alocuri chiar și-a arătat vârsta, și nu neapărat în sensul că tradiția ne-a ajutat (să fim serioși, vorbim mai degrabă de un veac de mediocritate, întrerupt de explozii remarcabile). Nu.
La capătul suferinței
Naționala a evoluat bătrânicios, dar uite că i-a bătut totuși pe finlandezi (Finlanda nu știe cum să ne învingă!). La limită, dar o victorie rămâne totuși. Un gol rapid și apoi o încercare (reușită) de a menține avantajul. Bancu a marcat cu capul, cu cap, iar Pușcas a tratat penalty-ul cu indolența de odinioară a lui Anelka (diferența fiind că bătrânul Nicolas era totuși un mare atacant).
Ne-au luat la preț de matineu?
Repriza a doua a fost una de suferință, totuși România a avut în meciul acesta trei bare și chiar dacă finlandezii au ratat ocazii enorme, și „tricolorii” au avut șansele lor. Câțiva jucători au fost mai vioi decât de obicei (de la Sorescu la Hanca, filiera poloneză).
Sunt speranțe pentru mai târziu? Mai degrabă verdictul se amână. Am suferit, dar am învins – e ceea ce se poate spune în mod onest. Și o completare necesară: în fața unui adversar mediocru, care ne-a cam luat la preț de matineu.
O nouă casă
Ceva totuși s-a întâmplat. România a câștigat, în sfârșit, după o serie rea. Cum? Această victorie, care pare surprinzătoare după „dubla” penibilă cu Muntenegru și Bosnia, nu poate fi explicată fără energia venită din noul Giulești. Naționala pare că a ajuns în sfârșit acasă și porțile i s-au deschis.
Poate că e o idee bună ca acest Giulești clocotitor să devină casă pentru această formație care prea multă vreme n-a știut cui aparține. Așa cum generația de neuitat s-a făcut mare pe fostul „Lia Manoliu” și în "templul" din Ghencea, poate că echipa aceasta a lui Iordănescu Jr. are nevoie de nebunia frumoasă a Giuleștiului, ca să-și găsească busola.
O echipă poate zbura, dacă din tribune și peluze primește aripi. S-a întâmplat sâmbătă seară, într-o arenă nouă, la șosea. Dar să nu cădem în capcana de a crede că aceasta a fost o mare victorie. N-a fost. Nici pe departe.
Să nu uităm unde ne aflăm
Căci să nu uităm însă în ce grupă ne aflăm (și să notăm că ungurii au marcat și cu Anglia, și cu Italia, și cu Germania). Între vecini, pare că ne mai comparăm (la fel ca în restul aspectelor din viață) doar cu gemenii noștri, bulgarii și moldovenii.
Nota bună însă trebuie subliniată: naționala a fost susținută și chiar iubită (necondiționat!) de un public generos. E nevoie de această legătură, pentru că fără ea rămânem fără amintiri. Iar fotbalul, deși ne scapă amănuntul, se joacă acum, dar pentru mai târziu. Pentru nostalgie. Și, deocamdată, „tricolorii” sunt încă datori.
E o greșeală să facem din orice victorie a naționalei ceva istoric, nemaipomenit. În definitiv, i-am învins pe finlandezi. La fotbal. Nu la hochei. Să rămânem echilibrați. Știu, nu e ușor, suntem români. Dar fără echilibru, după cum știm, de obicei ne cam prăbușim.
{{text}}