Un sport exclusivist face pași spre democratizare și modernizare. Problema este însă alta, cine își rupe cămașa de pe el ca să îi vadă pe Medvedev, Zverev sau Casper Ruud?
Cu câteva zile înainte de Wimbledon, ATP, organizația mondială a jucătorilor profesioniști, a anunțat că după Grand Slam-ul londonez va fi permis coaching-ul. De probă până la finele lui 2022. Coaching înseamnă că antrenorul (the coach) va putea comunica cu elevul (the student) său în timpul jocului. Practică interzisă până acum. Dar încălcată frecvent și doar rareori sancționată de arbitrii partidelor.
Jocul ATP
Contextul în care ATP vine cu această măsură este important. Organizația care guvernează turneele profesioniste, dar care nu are în portofoliu și Grand Slam-urile (aflate sub tutela ITF, federația internațională), anunțase că jucătorii nu vor primi puncte la Wimbledon. În subtext, hotărârea a fost luată în semn de represalii pentru excluderea sportivilor din Rusia și Belarus de la regeasca întâlnire pe iarbă. Un îndemn aproape explicit pentru boicot din partea ATP, forul care ține clasamentul mondial inclusiv cu punctele (multe) acordate pentru participarea la Grand Slam-uri.
Un atac frontal la organizatorii celui mai vechi turneu de tenis din lume, care își motivaseră decizia prin respectarea sancțiunilor dictate Rusiei și Belarusului de către guvernul britanic.
Gata cu ipocrizia?
S-a transformat ATP într-un organism care militează pentru respectarea drepturilor omului și luptă contra discriminării de orice fel, adică într-un fel de Amnesty Internațional cu un cont bancar ceva mai mare? S-a reformat în așa măsură ATP că a aruncat cât colo vălul ipocriziei, lăsând antrenorul și jucătorul să comunice în timpul meciurilor?
Patrick Mouratoglou a salutat în cheie ironică anunțul ATP. Același Patrick Mouratoglou, personaj cu greutate în tenis, militase pentru libertatea antrenorului de a vorbi cu elevul în timpul meciurilor încă de pe vremea când o pregătea pe Serena Williams. Când predecesoarea Simonei a și fost sancționată nu o dată pentru coaching.
Sportul solitudinii
La fel ca în cazul celor mai eficiente medicamente, dar care au și efecte adverse, este posibil să avem surprize neplăcute și cu democratizarea relației antrenor-jucător. Din populism sau poate chiar din dorința sinceră de a duce tenisul mai aproape de spiritul contemporan al întrecerilor sportive, acceptarea coaching-ului poate face atingere la nimbul exclusivist al acestuia. Banalitate, tenisul nu e fotbal. Sau handbal, sau volei, sau baschet. Tenisul este un sport (și) al solitudinii jucătorului și nu este exclus ca sporovăiala dintre acesta și antrenor să altereze însăși esența spectacolului.
Ecoul, cel mai vocal spectator
Dar în condițiile în care publicul de la meciurile de tenis se comportă tot mai asemănător cu cel de la fotbal, ce rost are să ne mai întoarcem în timp? Că jucătorul și antrenorul își vor vorbi doar când se vor afla de aceeași parte a fileului, că vor putea să își facă semne și dincolo de fileu ori că în timpul desfășurării punctului este interzisă comunicarea, toate sunt amănunte tehnice.
Problema tenisului nu este modernizarea impusă pompieristic de ATP, ci dispariția marilor jucători. Un tenis dominat de Medvedev, Zverev, Tsitsipas, Rubliov sau Casper Ruud, cu Federer ca și retras, cu Nadal și Djokovici la peste 35 de ani dominându-și mult mai tinerii oponenți, tenisul băieților nu se va relansa grație dialogurilor dintre antrenor și jucător. Cât despre cel feminin, un spațiu al tribunelor pe care ecoul este cel mai vocal spectator, ce să mai zicem?
{{text}}