Fotbalul modern s-a născut pe 23 noiembrie 1953, cu ocazia unei înmormântări și a unui vernisaj desfășurate simultan pe stadionul Wembley. 105.000 spectatori au urmărit "meciul secolului": Anglia-Ungaria 3-6. Anglia a fost dezmembrată de o echipă care a lăsat în urmă o singură explicație: fluența celei mai orbitoare colecții de maeștri cunoscută în fotbal. Ungaria nu mai avea, pur și simplu, loc în fotbal și juca ceva plasat în necunoscut.
A fost nevoie de două corecții istorice pentru a pune capăt fenomenului. Mai întâi, intervenția barelor și a complotului psihic perfect, la Mondialele din 1954. În grupe, Ungaria dezagregase Germania cu un 8-3 de necomentat. În finală, după 2-0 în minutul 8, Ungaria a încetat să mai vadă rostul meciului. Genetic programată să reapară din neființă, Germania a înscris golul trei în minutul 84. La desert, s-a servit cianură și ungurii au avut două bare. Nu era de ajuns.
În 1956, revoluția anticomunistă maghiară a fost zdrobită de ruși, iar echipa-miracol s-a risipit prin lume. Printre altele, pentru a da Realului (primele) cinci titluri europene (consecutive).
Pe 14 iunie 2022, o nouă corecție. Ungurii au bătut din nou, dar ceva mai clar: 4-0. Care e legătura? Nici una. Și tocmai aici e morala. Anglia a părăsit rareori mediocritatea ce a urmat meciului din 1953, dar și-a păstrat legenda. Între timp, Premiership a devenit un imperiu și a făcut din națională un incident minor.
Ungaria a dispărut complet la începutul anilor ’90. Ca orice bună echipă est-europeană, Ungaria a fost anihilată de formula export maxim - producție minimă. Renașterea a început acum doi-trei ani. Ungaria are o echipă tehnic decentă și o putere de luptă care i-ar fi adus titlul mondial în 1954. Asta e tot. Renașterile presupun gloria trecută, dar pot porni, modest, dintr-un nou regim al muncii. Și nu sunt obligatorii, nici măcar în România, țara colecționară de revoluții.
{{text}}