100 de ani de Center Court la Wimbledon, 100 de ani ţn care tenisul s-a schimbat fundamental. Campionii de ieri par niște idoli rebutați, referințe exotice.
După 145 de ani de Wimbledon și 100 de Centre Court, tenisul e un joc universal. Celălalt e, evident, fotbalul. Nu fotbalul american, care rămâne profund local, deși la un tonaj financiar care face din tenis și soccer niște miuțe austere. Însă universalizarea tenisului și a fotbalului e cea mai bogată poveste sociologică a timpurilor noastre. Povestea care ilustrează, alături de pop și film, supremația culturii clasei de mijloc în secolul XX.
Curios, cheia e o schimbare de statut. Tenisul a coborât dinspre ocupațiile selecte ale aristocrației, în vreme ce fotbalul a urcat dinspre pasiunile comune ale vulgului. Întâlnirea s-a produs după 1920-'30, când amândouă au devenit pasiuni ale noii clase de mijloc dominante.
Cazul tenisului e remarcabil pentru că e rezultatul unei transformări vehemente. În aproape 150 de ani de evoluție, tenisul s-a autodistrus creativ, într-o măsură pe care fotbalul n-o cunoaște.
Tenisul e o bursă care admite numai schimbarea. Fotbalul are o stabilitate care permite ierarhii istorice. Altfel spus, ne putem, încă, imagina un meci de oarecare echilibru Real 2022 - Juventus 1922.
În schimb, un Federer sau chiar Kyrgios 2022 contra Lacoste 1922 e de neconceput. Arheologia tenisului dezvăluie ceva crud, rapid și nedrept. O necropolă nesătulă.
Întrebarea care caută Tenismenul Suprem se mută cu mare viteză spre viitor și lasă în urmă idoli rebutați. Cine și-l mai aduce aminte pe Sampras? Borg, fostul miracol nordic, e o referință exotică. Doar Laver are ceva de efigie, dar asta numai pentru că și tenisul cere figuri de patriarh.
Într-atât de energică e progresia tenisului încât ultimii aproape 20 de ani au fost spațiul unei congestii scandaloase la vârf. Nadal, Federer și Djokovici au preluat jocul, au făcut din Grand Slam-uri turnee personale și se bat, pur și simplu, pentru nemurire. La sfârșit, unul din ei, fie Nadal, fie Federer, va primi certificatul de eternitate. Cu valabilitate limitată.
Noi nu ne certam niciodată pe teren, ne respectam. Nu luam time-out medical ca acum, nu aveam scaune pe care să stăm, asta până în ‘73. În ’72, în finala de la Wimbledon cu Stan Smith, am jucat 5 seturi în 5 ore și 10 minute și nu am stat o secundă jos! Ce frigider cu băuturi răcoritoare, ce prosoape umede, ce umbrele?! Beai mizeria aia de lemon caldă și jucai!
- Ilie Năstase, dublu finalist la Wimbledon, dublu campion de Grand Slam, despre farmecul tenisului de altădată
{{text}}