Sunt Cristina Negrilă, editor GSP.ro, și vă aduc săptămânal povești care mi-au atras atenția și care cred că merită să fie citite.
Kevin de Bruyne și povara de a fi „diferit”
Kevin de Bruyne e un fotbalist atipic. Nu-i place agitația, nu-i place să dea interviuri, nu-i place lumina reflectoarelor. E un tip introvertit, diferit, așa cum mărturisea în The Players' Tribune.
Kevin și-a spus povestea, cea a unui copil timid, etichetat drept dificil care a reacționat în singurul fel în care nu avea nicio problemă să se exprime: jucând fotbal. Drumul unui tip tăcut, care preferă să vorbească puțin și să lase talentul să facă zgomot pentru el.
„De când eram mic, am fost foarte timid. Nu aveam PlayStation, nu aveam mulți prieteni apropiați. Singurul mod prin care-mi exprimam trăirile era prin fotbal. Când ești mic nu-ți dai seama că oamenii pot interpreta asta într-un fel greșit. Eu am învățat pe pielea mea. În afara terenului eram un copil introvertit, nu scoteam o vorbă. Pe teren era altă poveste, eram exploziv.
Când aveam 14 ani, am luat o decizie care avea să-mi schimbe viața. Am avut șansa să merg la academia de fotbal a lui Genk, așa că m-am mutat dintr-o parte în alta a Belgiei, la două ore de casă. Acolo eram băiatul nou din partea cealaltă a țării, care vorbea într-un dialect amuzant. Eram un singuratic, nu știam ce înseamnă viața socială, pentru că aveam o singură zi liberă, duminica, iar atunci mergeam acasă să-mi văd familia. Așa că, primii doi ani la academie au fost, probabil, cei mai singuratici ani din viața mea”.
Atunci a avut loc și o întâmplare care l-a marcat pentru totdeauna pe mijlocașul lui City. Avea să afle că deși era un tip la locul lui, unii îl vedeau drept un ciudat. Clubul plătea o familie care să găzduiască tineri jucători, cum era și De Bruyne, pentru a-i ajuta să ducă o viață cât mai normală departe de casă. Doar că felul introvertit al lui Kevin li s-a părut ciudat gazdelor sale.
Nu au încercat să-l înțeleagă și nici nu i-au spus în față ceea ce cred. A aflat când a ajuns acasă, pentru vacanța de vară, unde a găsit-o pe mama sa plângând. S-a gândit la ce era mai rău: „Am crezut că a murit cineva sau ceva de genul ăsta”.
Femeia fusese contactată de club care i-a transmis că fiul ei nu mai e binevenit la familia la care locuise. „Nu vor să te întorci”. Puștiului nu-i venea să creadă. „Am întrebat de ce? Mama mi-a spus: «Din cauza felului tău de a fi, au spus că ești prea tăcut, că nu pot interacționa cu tine. Au spus că ești dificil»”.
„Îmi amintesc că am luat mingea și am ieșit. M-am gândit ore în șir la fraza aia, în timp băteam mingea de un zid în locul în care mă jucam când eram mic. Îmi răsuna în cap: «Din cauza felului tău de a fi».
Cuvintele l-au lovit ca un pumn în plină figură. Nu înțelegea. Nu crease niciun fel de problemă, nu deranjase pe nimeni. Dintr-o dată, devenise o problemă uriașă pentru club, care nu voia să mai plătească o altă gazdă, ci decisese să-l trimită într-un loc care era mai degrabă unul pentru copiii cu probleme.
La un moment dat am spus cu voce tare: totul va fi în regulă. În două luni voi juca la prima echipă. Indiferent ce va trebui să îndur, nu mă voi întoarce acasă cu un eșec!
Și a făcut totul pentru a le demonstra celor care-i puseseră o etichetă că s-au înșelat. Clubul îl trimisese la echipa a doua: „Mă antrenam intens, ca și cum eram motivat de o forță nevăzută”.
Acum zâmbește când își amintește momentul în care totul s-a schimbat. „Aveam meci într-o vineri seară. Eram rezervă, am intrat în repriza a doua și eram de neoprit”. La fiecare gol pe care-l marca îi răsunau în cap cuvintele acelea.
Nu te mai vor.
Ești prea tăcut.
Ești prea dificil.
Nu te mai vor din cauza felului tău de a fi.
Cinci goluri într-o repriză și toți au început să-l privească altfel, cu admirație. „Mi-am câștigat locul în prima echipă în două luni. E amuzant să observi cum te tratează oamenii din fotbal când îți merge bine.
Într-o zi, familia la care locuisem a venit la club, iar femeia s-a îndreptat spre mine comportându-se ca și cum ar fi fost totul o mare neînțelegere. Mi-a zis ceva de genul: «Vrem să te întorci, poți să stai la pensiune în timpul săptămânii, iar în weekend poți sta la noi».
Poate că ar fi trebuit să mi se pară amuzant, dar pe vremea aia nu vedeam nimic haios în asta. M-au rănit foarte tare, așa că am zis: «Nu, m-ați aruncat ca pe o măsea stricată iar acum, că-mi merge bine, mă vreți înapoi?!»” A refuzat, dar nu a uitat cât de nedrepți fuseseră mulți cu el.
Povestea l-a urmărit mult timp: „Chiar și când semnasem cu Chelsea citeam în presa belgiană povești despre cât de dificil eram ca om și aduceau mereu aminte de povestea cu familia la care am stat”.
I-a luat mult timp să se detașeze și să înțeleagă că unii oameni pur și simplu nu pot să te accepte așa cum ești dacă nu te încadrezi în tiparul lor de normalitate.
- Guardiola alături de Kevin de Bruyne (foto: Guliver/Getty Images)
De când a semnat cu Manchester City și a început să lucreze cu Guardiola, Kevin s-a simțit, în sfârșit, înțeles cu adevărat. „Avem o mentalitate similară, deși, să fiu sincer, el trăiește mai intens decât mine. E atât de stresat tot timpul! Indiferent câtă presiune e pe noi, jucătorii, cred că Guardiola e de două ori mai chinuit. Nu vrea doar să câștige, vrea perfecțiune. Discuțiile cu el mi-au schimbat întreaga mentalitate, e un geniu! Mi-a zis: «Kevin, ascultă, poți fi ușor un fotbalist din top 5 mondial. Top 5. Cu ușurință!»”.
Am început să simt că trebuie să-i demonstrez că are dreptate să aibă încredere în mine, nu cum făcusem până atunci, când mă gândeam să le demonstrez celor care nu credeau în mine că n-au dreptate.
În majoritatea timpului, fotbalul e despre negativitate și teamă. Cu Pep, e despre pozitivism extrem. Setează obiective atât de mari încât pare aproape imposibil să le atingi, apoi te ajută să le îndeplinești. E un maestru al tacticii”.
Kevin și-a spus povestea pentru el, dar și pentru copiii care trec prin ceva similar. A vrut să fie, în sfârșit, înțeles și de ceilalți. De cei care au o fire diferită. De cei pe care el nu-i judecă, dar care-i pun sub lupă orice gest. Să spună versiunea lui și să transmită un mesaj: că nu e nimic greșit în a fi introvertit, că nu toți oamenii sunt la fel și că nu e absolut nimic rău în asta.
O lecție pentru adulții care încearcă să îi convingă pe copii că trebuie să se încadreze într-un anumit tipar. Pentru cei care, la fel ca familia care l-a rănit pe fotbalist, tind să catalogheze greșit.
Prietenie mai presus de rivalitate
Sarah Lacey Smith, membru în echipa McLaren, a oferit imaginea zilei în Formula 1, la Marele Premiu al Marii Britanii. În sport, în general, prieteniile sunt lăsate deoparte în timpul competițiilor. Uneori, însă, emoțiile ne trădează și sărbătorim succesul unui apropiat, chiar dacă el se află în cealaltă „barcă”.
Există un regulament nescris atunci când concurezi, indiferent că ești actorul principal sau un om din staff-ul acestuia. Cât timp ești în competiție, lași deoparte sentimentalismul. Doar că, sunt momente în care emoția nu poate fi stăpânită. Sunt momente în care te bucuri sincer de reușita adversarului pentru că știi cât de greu i-a fost să ajungă în top. Pentru că ai fost alături de el și i-ai urmărit zbaterea, efortul, sacrificiul.
La începutul lunii iulie, la Silverstone, Sarah a sărbătorit intens triumful lui Carlos Sainz jr cu Ferrari. A fost prima cursă câștigată de spaniol în carieră.
În spatele a ceea ce unii văd drept o trădare stă o prietenie legată pe vremea în care Sainz jr era parte din echipa McLaren (2019-2020). O prietenie care a rezistat inclusiv rivalității din prezent, scrie El Mundo. Sarah e iubita lui Giuseppe Marciante, unul dintre cei mai experimentați mecanici de la echipa britanică.
Marciante a lucrat cu Sainz la McLaren și a legat o prietenie strânsă cu acesta. Sarah e una dintre puținele femei din circuit, ea fiind parte din staff-ul lui Lando Norris, unul dintre piloții McLaren.
Duminică, înainte să-l felicite pe Norris care a terminat pe 6, Sarah s-a bucurat pentru câteva secunde de succesul lui Sainz. Și a fost un gest de curaj, pentru că știa prea bine că astfel de manifestări vor face valuri. Un gest care nu ar trebui să-i umbrească în niciun fel munca. Pentru că, hai să fim onești, putem să ne facem bine treaba și când ne bucurăm pentru succesul altora.
O iubire de 101 ani
Emile e fan al lui Saint Etienne dintotdeauna. Chiar dintotdeauna. S-a născut în 1921 și a fost prezent la primul meci oficial la profesioniști al echipei, în 1933. A rămas pe viață alături de club, la bine și la rău, pe culmile succesului și în cele mai amare înfrângeri. Mereu acolo, mereu cu sufletul lângă ai lui. Mereu încrezător, încurajându-și favoriții.
A îmbrăcat chiar tricoul verde ca fotbalist timp de doi ani, înainte să fie deportat în Austria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A revenit acasă în 1945 și a jucat la Rive-de-Gier (1946-1950), apoi 3 ani la Saint-Chamond. La 36 de ani a devenit antrenor la Saint-Didier-en-Velay. A continuat să joace alături de alți veterani. După ce a renunțat la fotbal s-a apucat de bowling. Multe s-au schimbat de-a lungul timpului pentru Emile, iubirea pentru Saint-Etienne a rămas constantă.
Bărbatul a împlinit 101 ani pe 8 mai 2022. I-a sărbătorit în singurul loc în care și-ar fi dorit să fie, pe „Stade Geoffroy-Guichard”, îmbrăcat în tricoul care-i e ca o a doua piele. Clubul îl prețuiește și a avut și de această dată grijă să-și exprime recunoștința pentru mai bine de un secol de devotament.
Emile a trăit bune și rele alături de „verzii” lui. I-a văzut pe culmile succesului, câștigând 10 titluri în Ligue 1, dar și retrogradând de mai multe ori și zbătându-se în liga a doua, după sezoane mai puțin reușite. La finalul ediției trecute de campionat, Saint-Etienne a căzut din nou în liga secundă. Emile nu se teme, știe că ai lui vor reveni în Ligue 1 așa cum au mai făcut-o. Speră doar să fie prezent în tribună când se va întâmpla.
Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând pe cristina.negrila@gsp.ro.
{{text}}