Eliminarea campioanei în fața armenilor e un rezultat care n-ar mai trebui să ne mire și care se înscrie în linia eșecurilor noastre răsunătoare din ultima vreme.
Dacă după noaptea cu Piunik ne cramponăm de detalii, greșim. Că Bălgrădean a respins în față, că Petrila și Camora au ratat de la punctul cu VAR, că Petrescu s-a mulțumit, ca de obicei, cu acel 1-0, stabilit de data aceasta foarte devreme, în minutul 6.
Toate acestea au existat, s-au întâmplat aievea, dar sunt doar detalii. Și dacă nu s-ar fi primit golurile egalizatoare, și dacă ai noștri ar fi câștigat la penaltyuri, victoria tot n-ar fi fost relevantă. Piunik e nimeni în fotbal, iar noi, care pretindem că suntem cineva în același fotbal, n-ar fi trebuit să avem emoții.
De când a obținut cetățenia română, Camora pare să se fi naturalizat și cu proastele deprinderi ale fotbalistului român. Superficialitatea ar fi prima la rând (foto: Imago)Suntem nimeni!
Dar, chiar așa, cine suntem noi, românii, în fotbalul ultimilor ani? Unii cărora la echipa națională le-a dat Muntenegru cu terenul în cap, 5-0 în două manșe. Unii ale căror echipe de club au fost scoase din cursă recent de Laci, Karagandî, Lokomotiv Tbilisi, Dudelange, veritabile „superputeri” ale Europei.
Suntem unii care anul trecut au avut destule emoții în Gibraltar. Unii cărora le țâțâie târtița că săptămâna viitoare vom da piept cu alți albanezi, gruzini sau semiamatori din Andorra! Exact aceștia suntem, nimic nu ne îndreptățește să credem c-am putea fi alții!
O poveste poloneză
Cu o seară înainte de pocinogul de la Cluj, campioana Poloniei, Lech Poznan, pierdea cu 5-1 în fața azerilor de la Qarabag și era și ea eliminată din această fază incipientă a Ligii Campionilor.
Scandalul în Polonia e mare, oamenii tună și fulgeră, dar la ei acest rezultat s-ar putea să fie o întâmplare, o excepție. Reprezentativa lor e calificată bine mersi la Campionatul Mondial, pe Lewandowski se bat Bayern și Barcelona, nivelul lor e încă destul de ridicat.
Sigur că o înfrângere la scor cu azerii irită, dar la ei încă nu se poate vorbi de criză, ci doar despre o seară nefericită. La noi nu numai că se poate, dar e obligatoriu ca subiectul să nu fie evitat.
Reflexul de a da afară
După înfrângeri urmează, obligatoriu, demisii. E nevoie de capete tăiate, așa ne-am obișnuit să fie pe la noi. Sorbim silabele lui Neluțu Varga, le interpretăm și le răsinterpretăm, țesem scenarii, aducem în calcule clauze de reziliere, ne mirăm de ce refuză Mirel Rădoi.
De parcă dacă ar veni Rădoi, Mutu sau altcineva, nivelul CFR-ului ar crește, iar cluburile românești ar începe, peste noapte, să nu mai aibă emoții cu echipele neînsemnate ale Europei și să se bată din nou, ca pe vremuri, cu marile puteri.
O poveste madrilenă
Pornirea noastră de a vedea neapărat sânge după astfel de întâmplări nu prea funcționează prin alte părți. Acum mai puțin de un an Real Madrid lua bătaie acasă, în grupele Champions League, de la Sheriff Tiraspol.
Era, probabil, cea mai mare rușine din istoria clubului și toată lumea se aștepta ca Florentino Perez să nu mai țină cont de nimic și de nimeni și să-l dea imediat afară pe Ancelotti, pe care abia îl instalase. Nu l-a dat și opt luni mai târziu Ancelotti punea trofeul Ligii în vitrina clubului, după ce trecea de PSG, apoi de cele mai bune trei echipe din Anglia.
Și mai lua și campionatul, în Spania. La noi întrebările sunt mereu „Când îl dăm afară?” și „Pe cine punem?”. Adică funcționăm mereu doar sub imboldul primului impuls.
{{text}}