Se știe că italienii călătoresc rar și prost. Adevărat, ca antrenori, aceiași oameni prind gust de turism și o iau pe urmele marilor exploratori: Trapattoni, Capello, Mancini, Conte. Dar legea condamnării la viață locală e sfântă pentru jucători.
Motivele sunt atât de banale încât par un mister. Robia consimțită a jucătorului italian e profund umană. Prea umană. O afli doar din întâmplare.
De la Massimo, un om modest și, bineînțeles, vorbăreț, la un ristretto care se cere însoțit de gesturi teatrale. Massimo a fost fotbalist. Mijlocaș. A început decent, la Palermo, dar a făcut o greșeală de tinerețe. A intrat în vorbă cu un impresar englez, la un alt ristretto, acum 30 de ani.
S-a lăsat convins de bani: 5.000 de lire pe săptămână. Lire englezești, de câștigat la Tranmere Rovers. A plecat și a descoperit civilizația Merseyside. Pudding, bere caldă, breakfast în ulei încins și ghiveci (stew) din legume fierte până la dezintegrarea structurii moleculare.
Șocul a fost cafeaua: un mâl fluid, cu zahăr și lapte majoritar, într-o cană compatibilă cu amfora romană. Asta, ziua. Seara: năvăliri năprasnice asupra pubului și bătălii pierdute cu femei și mai bete.
Totul, în pregătirea meciului de sâmbătă, când apar brutele de la Doncaster și te calcă în picioare, în timp ce sari la cap. Îți dau un 5-3, acasă, toate golurile pe sus și niciun corner fără pericol de congestie cerebrală.
După 15 meciuri și prima fractură, Massimo s-a întors casă. La Mamma. Cheia e întotdeauna Mamma. Massimo are trei copii, se ocupă cu șoferia, dar trăiește tot cu părinții. Cu Mamma care ține cu Juve și monitorizează soțul care ține cu Inter, dar se manifestă doar în întâlniri de taină cu prietenii.
Asta e povestea lui Massimo și a fotbalistului italian născut din Mamma, crescut cu prosciutto și dependent de ristretto. Tranmere Rovers sunt azi în divizia a treia. Massimo e acasă.
{{text}}