La fotbal se vede

Deriva continuă. Mai poate fi oprită groaznica noastră cădere? Fotbalul oral și-a arătat de ani de zile limitele, cum revenim la fotbalul adevărat? Să ne mai uităm și la cum arată țara

Putem să ne mințim în continuare și să comentăm în fiecare săptămână cine-știe-ce nimic de meci, nimicul poate fi dezbătut la nesfârșit. Dar dincolo de coaja adevărului stă ceva mai dureros.

Ce mai este o catastrofă?

Parcursul „european” al reprezentantelor din Superliga (comic nume) a fost până acum, așa cum era de așteptat, catastrofal (e un fel de a spune, nimeni nu mai ia astăzi drept catastrofă o înfrângere în Georgia, un egal în Albania sau o eliminare în fața armenilor).

E o realitate că fotbalul românesc este astăzi șchiop și că la Sfântu Gheorghe, pe banii guvernului maghiar, se construiește o echipă mai zdravănă decât în județele care se cred verzi-românești. Asta ar trebui să ne ambiționeze, dar, ce să vezi?, nu mai are vlagă mortul!

Mai există rușine?

FCSB e de ani de zile o caricatură, telecomandată de la „palat” de o entitate ieșită din noaptea tranziției românești, cea mai prezentă făptură media din România, ceea ce spune aproape totul și despre media, și despre România.

Nepricepuți, indolenți și obscen de bine plătiți pentru ce sunt în stare să facă, fotbaliștii de la FCSB ne-au băgat-o și pe Saburtalo (pe cine?) în lunga listă de rușini din istoria jocului nostru cel de toate zilele.

„Artiștii” noștri

În urmă cu ceva ani, un artist (mă rog) pe nume Fernando Pertuz a făcut în Columbia următoarea „operă de artă”: a defecat înaintea publicului și apoi, solemn, și-a îmbucat fecalele. Suntem contemporanii acestui performance, atât s-a putut.

Dar nu e nicio noutate: e un „show” pe care îl vedem zilnic pe micile ecrane românești, atât că „artiștii” noștri debordează oral, pentru a-și înghiți apoi o secundă mai târziu spusele, cu poftă. Totul în fața unui public năucit, peste care s-au revărsat de decenii munți de gunoaie.

Memoria guguștiucului

Nu știu dacă ați remarcat că au dispărut din societatea românească și bunul-simț, și educația, și gândirea critică și minima umanitate. Deriva nu e doar pe gazon, e în orice colț al raiului carpato-danubiano-pontic. Atât că la fotbal se vede, o dată pe an, vara. 

Și ori de câte ori joacă naționala lui Burleanu-Stoichiță-Iordănescu jr.

Dar se uită, se uită repede, avem memoria guguștiucului și apar alte tiribombe de fleacuri care trebuie urgent întoarse pe toate părțile, ca, de exemplu, ia să vedem ce părere au desfăcătorii de cutii despre sexul frumos. N-ar fi mai simplu să nu poleim cu faimă orice nulă vocală?

Vrem să schimbăm ceva?

La fotbal se vede. Dar la fel e și la universități. Suntem sub albanezi. La fel e și în sistemul public de sănătate. Iar nivelul nesimțirii pe stradă (oho!) cu siguranță în Andorra nu e atât de ridicat.

Georgienii sigur n-au același grad de analfabetism științific. Fotbaliștii români, chiar și cei mai talentați, nu reușesc să facă doi pași în Occident că-și rup gâtul, fiindcă valorile cu care au plecat de acasă sunt pe dos: în loc de muncă – șmecherie, în loc de seriozitate – tupeu, în loc de decență – bâlci.

Suntem pe cont propriu

Și acestea fiind spuse, că ești de râsul curcilor o dată pe an în tururile preliminare e ceva normal. Căci banii pentru life-style-ul defect din civilizația kitsch-ului tot vin.

De aceea, pentru ca fotbalul să înceapă să respire din nou e nevoie ca societatea în ansamblu să se schimbe în bine, ceea ce, evident, nu se va întâmpla.

E suficient să te uiți la cine conduce țara asta. Președintele ei citește poticnit, ca un repetent de clasa a treia, de pe o foaie, în timp ce un campion de șaptesprezece ani vorbește liber, fără să-l audă nimeni. 

Și la guvern, moț, un tovarăș general doctor, care pare o intersecție între Bobu și Dăscălescu (n-au jucat în Superliga).

Suntem deci pe cont propriu. Dar, vorba lui Hagi, chiar vrem să schimbăm ceva?