Vrând să joace, Ionuț Rada a și scris

„Vreau să joc” (*) e un strigăt asurzitor, lung de vreo două decenii și de aproape 300 de pagini, exprimarea tipărită a dorinței nu întotdeauna împlinite a unui fotbalist de a fi pe teren

Ionuț Rada e cel pe care-l știm de-o viață, de la Craiova, de la Rapid, de la Steaua, de la CFR, din fotoliul de analist TV, de peste tot. A fost mereu cu noi, lângă noi, în preajma noastră, ni se părea că-l cunoaștem bine, cum sare la cap, cum dă cu stângul, cum bagă alunecări, cum vine mereu transpirat la interviuri. 

Credeam că-l avem la degetul mic, dar îi cunoșteam doar statura de lungan, zâmbetul de oltenaș șmecher, tricoul de diverse culori și locul din casetele tehnice ale celor vreo 400 de meciuri pe care le-a jucat, din divizia a treia până în Liga Campionilor.

Nu e totul roz

Citindu-i cu ușurință cele aproape 300 de pagini ale cărții (scrisă cu ajutorul lui Laurențiu Despina, un constănțean care a trecut și el prin multe ipostaze, jurnalist local, arbitru de liga secundă și, în cele din urmă, scriitor, autor al unui roman) descoperim însă altceva decât clasica narațiune dulceagă și triumfalistă a majorității poveștilor biografice, cu atât mai mult a celor care vizează oameni din perimetrul terenului de fotbal. 

Sunt multe istorisiri tipărite care seamănă până la identitate. Prima minge, debutul, primul gol, ovațiile, trofeele, succesul.

Despre suferință

Cartea lui Ionuț Rada e altfel. Combină bucuriile cu suferința, punând parcă mai mult accent pe momentele de necaz, de obidă, de frustrare. 

Succesul e trecut în revistă relativ rapid, e ceva normal. Calificarea Rapidului cu Hamburg, de exemplu (2006, Cupa UEFA), e relatată pe două pagini. Lungile luni în care antrenorii nu-l băgau în echipa Stelei (vreo doi ani mai târziu, prin 2008) sunt disecate, trăite, respirate, pe zeci de file, cu tot arsenalul de resentimente pe care i-l genera fiecare moment petrecut pe tușă. 

La fel, la CFR, golul cu Basel din Liga Campionilor sau victoria istorică de pe Old Trafford (l-a ținut pe Rooney) sunt privite drept ceva obișnuit, pe când lunile nesfârșite de insolvență, când salariile uitau să mai vină, sunt trăite cu toată intensitatea.

Încă un personaj principal

Poate că fără să vrea, Ionuț Rada mai creează, pe lângă sine, un alt personaj principal al cărții sale. Soția, Teodora, care-i stă alături de când amândoi erau adolescenți. 

De multe ori, el rămâne fundașul de nădejde al echipei, dar ea devine coordonatorul de joc, vârful de atac, antrenorul și președintele unei familii în care el venea de multe ori frustrat și neînțeles, ea fiind cea care-l echilibra și-l calibra pentru ceea ce avea să urmeze.

Ghid de supraviețuire

De regulă, astfel de cărți sunt utile celor foarte tineri, care se află la începutul fotbalului. „Vreau să joc” iese din această sferă de interes și se duce înspre fotbaliștii care nu-și văd întotdeauna numele printre titulari. 

Cartea e un fel de ghid de supraviețuire pe banca de rezerve, de rețetă de a ieși la liman în situațiile dificile de astăzi, când un lot nu mai e compus, ca pe vremuri, din 15-16 inși, ci din 30 și chiar peste, toți având un unic țel: să joace.

Ideea de fotbalist care scrie

La fel de utilă le e cartea și acelora care sumarizează rapid fotbaliștii în personaje limitate, care aleargă după o minge și, dacă au destul talent, se pot umple de bani. Nu e chiar așa. 

În fotbal se și pătimește, sunt nopți cu cearșaful năclăit dedesubt, cu incertitudinea de a nu ști dacă a doua zi intri sau nu în teren. Dacă intri, atunci e bine. Dacă nu, strângi totul în tine și după ce te lași, scrii o carte, așa cum a făcut Ionuț Rada.