Cătălin Oprișan, editorialist GSP și unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști din România, a venit în vestiarul cu povești al Gazetei Sporturilor. În al 3-lea episod al podcastului „Profu' de Sport”, noul proiect special lansat de Gazetă, realizat de redactorul-șef Cătălin Țepelin, Oprișan a rememorat, printre altele, povești de neuitat cu antrenorul legendar Emeric Ienei.
Înainte de partida Betis Sevilla - FCSB 0-3 din optimile de finală ale Cupei UEFA 2006 (manșa retur), Ienei a fost rugat de Olăroiu, antrenorul UEFAntasticilor de la acea vreme, să le țină un discurs jucătorilor în vestiar. Ce a urmat, mai jos.
VIDEO. Cătălin Oprișan, savuros: „După ce a ieșit Nea Imi din vestiar, plângeau și caii de la dric”
- Ai o poveste cu Emeric Ienei?
- Îmi spunea înaintea meciului cu Betis (n.r. - jucat de Steaua în 2006, scor 3-0) că merge să le vorbească puțin jucătorilor. A venit acolo cu 4 costume pentru 3 zile. Avea batistă, avea cravată.
- Gentleman-ul suprem al fotbalului românesc.
- Bineînțeles. O imensitate! Mi-a dat mie să-i țin parpalacul. Am luat parpalacul, n-am știut cum să-l țin, am stat cu el așa, nemișcat, aici nu mai curgea sânge (n.r. - gesticulează). Cum să strâng parpalacul lui nea Imi? L-am ținut așa (n.r. - gesticulează). Dumnealui a stat foarte puțin acolo, în vestiar.
- Așa.
- Oli, vagabond, a zis înaintea meciului ăsta capital: „Nu e «Ramón Sánchez Pizjuán», e «Estadio Benito Villamarín», dar e tot Sevilla, sunt 20 de ani de la finala din 1986. Și a ieșit de acolo Jair - Petre Marin… Nu plângea, nu se dădea cu capul de pereți, dar nu mai era om. Ce le-o fi zis nea Imi?
- Ce?
- „Dragii mei, eu știu că, de fiecare dată, orice antrenor vă cere să muriți pe teren. Eu vă spun doar atât: trăiți acest joc!”. Au ieșit ăia, plângeau și caii de la dric.
- Ce s-a întâmplat după?
- Am rămas singur după aia cu nea Imi și m-a luat de după umăr. Eu transpirasem, cred că slăbisem 40 de kilograme atunci, și mi-a zis: „Uite, dragule, vezi tu? Cei de la Sevilla au doar o încăpere și niciun trofeu important. Și totuși, au făcut colțul ăsta de muzeu. Steaua... tu îți dai seama câte trofee avem noi și n-avem nimic, nicio cămăruță?". Nea Imi suferea și suferă și acum.
- Tu ai scris o carte, „Steaua, legenda fotbalului românesc”. Unde s-a oprit?
- 2008.
- Acum e împărțită echipa asta.
- Am multe chestii de care sunt mândru. Eu am stat 6 luni lână nea Iliuță Savu „Parașută”, care e cel mai mare stelist din istoria Stelei, adică unul dintre fondatorii echipei. Altă poveste e că i-am adus pe Mladin, pe Apostol și pe nea Iliuță Savu, am poză cu dumnealor. Erau ultimii care jucaseră în prima echipă a Stelei, 24 august 1947, pe stadionul Venus, cu Dermata. I-am adus pe fiecare de acasă, bătrâni, bolnavi, dar „verzi”. Și au venit la lansarea cărții.
„Voi vă bateți joc de sigla asta și de ceea ce înseamnă CCA-ul, măi nenorociților?!”
- Așa.
- Aș vrea să-ți mai zic o poveste spusă de nea Imi cu nea Piți Apolzan, pe care „eu l-am prins”. Nea Imi tânăr, tot cu părul așa, ca acum, în 1954. A zis: „Am pierdut un joc la Petrolul și te rog să mă ierți, că eu știi că nu vorbesc urât niciodată, dar Apolzan a intrat în vestiar și a zis: «În Christosul mamei voastre, în genunchi toată lumea!». Și noi am zis: «Nu putem să ne punem în genunchi, că suntem ofițeri ai armatei române». Și ne-a pus în genunchi, Cătăline. Și stăteam toți așa în vestiar, la Ploiești. Era rușine, să nu intre cineva. Ofițeri ai Armatei Române în chiloți, în genunchi. Și a zis Piți Apolzan: «Voi vă bateți joc de sigla asta și de ceea ce înseamnă CCA-ul, măi nenorociților?! Ia jurați că doi ani de zile de acum luați Cupa campionatului. Jurați!»”
- Ce a urmat?
- Piți Apolzan era dat pe păr cu briantină, el când dădea cu capul nu i se mișca niciun fir de păr. Și a zis: „Jurați, că unul nu iese de aici!”. „Am zis toți: «Jurăm». Să te uiți în statistică, am luat următoarele trei campionate”, povestea nea Imi Ienei.
{{text}}