Pe data de 22 septembrie 1998, săptămânalul Bucks Herald deschidea ediția sa cu articolul „Fată fotbalistă, interzisă în liga băieților”. Fotografia de deschidere o prezenta pe Ellen White, doar de nouă ani atunci, bosumflată, cu o minge în brațe. O altă fotografie, ne-o arată jonglând cu o minge. „Ellen nu pricepe deloc de ce nu poate juca fotbal”.
Bucks Herald nu e cel mai mare ziar din lume. El este săptămânalul orașului Aylesbury din Buckinghamshire, ținut în sud-estul Angliei. Poate or fi fost în pană de subiecte în ziua aceea sau poate cineva și-a dat seama, chiar acolo, că lumea se schimbă și că are nevoie de un pic de ajutor. Cu siguranță nu a știut, însă, că pagina aceea va face istorie azi, aproape 25 de ani mai târziu.
Ellen White este cea mai importantă fotbalistă din istoria Angliei, o leoaică - după cum îi spun localnicii. Are cel mai mare număr de meciuri și cele mai multe goluri din istorie. Iar la triumful din Campionatul European, 87 de mii de oameni au venit să o susțină și să o aplaude. O țară întreagă și-a pus speranțele în ea și în colegele sale. Iar vreme de o lună, celebrul „It’s coming home” le-a fost transferat lor.
Ellen White nu e singură în această istorie. Cam la data la care era dată afară din ligă, colega sa Jill Scott avea parte de alte urări. La doar 7 ani, Jill juca într-o ligă de băieți unde părinții adversarilor le strigau de pe margine: „Rupe-i picioarele, dă-o jos, e doar o fată!” Jill dribla ceva mai bine decât băieții din jur.
Sigur că năzuința lor nu a fost niciodată să se confrunte cu băieți. Dar atunci erau singurii adversari pe care-i puteau găsi. Și de acolo au început. Să joace și să viseze că, într-o bună zi, sportul lor și ele vor fi respectate deopotrivă. De la acest zero, de la această adversitate, de la această singurătate, până când o țară întreagă le-a susținut în stradă, iar presa le-a acordat primele pagini. Iar finala cu Germania a avut audiență mai mare decât meciurile băieților.
Avem de învățat ceva de aici, la celălalt capăt de lume. Probabil că, măcar, două lucruri:
Întâi de toate că femeile au voie în autocar. Că nu sunt doar neveste sau bombe sexy, că nu aduc ghinion și nici nu sunt victime la îndemână. Și că nu e nicio rușine când votează la alegeri.
Colegul Radu Naum scrie excelent despre nevoia de a ieși din peșteră în fotbalul românesc. Poate este o strânsă legătură între negăsirea noastră pe nicăieri și neînțelegerea acestui fenomen.
Și poate mai este ceva important.
Succesul de azi al fotbalului feminin este construit. De la interdicții până la umplerea tribunelor de pe Wembley sunt 20 de ani în care au învățat, s-au pregătit, au spus o poveste. Au învățat tehnică, sport, marketing, le-au povestit oamenilor pas cu pas ce fac și ce tip de bucurie pot găsi în munca lor.
Orice succes și orice poveste se construiește. Cu răbdare, tenacitate, chiar împotriva tuturor. Fără scurtături și așteptând în timp și în generații. Fix ceea ce nu face nimeni în fotbalul nostru. Ba, dimpotrivă, e plin de cocoși care dau din aripi, dar nu ajung nicăieri.
Apropo, să vă uitați la numele echipelor la care joacă fetele noastre. Sunt locuri unde sămânță de fotbalist român nu a ajuns în ultimii 20 de ani. Nici pe teren, nici în autocar.
{{text}}