Îmi dai tricoul tău?

Ați văzut de nenumărate ori secvența. Un copil, un carton, o dorință. Ce poate fi mai înduioșător? Ajax Amsterdam vine și spune altceva. Bineînțeles, ceva antipatic și nepopular.

Atmosferă electrizantă în Giulești. Noul stadion înflăcărează imaginația suporterilor, echipa se hrănește din entuziasmul acestora. Camerele TV își fac datoria și iau temperatura debutului de partidă contra Argeșului. Abundă cadrele cu doamne și domnișoare aranjate ca pentru o noapte în club. Soția lui Adrian Mutu, fiul celor doi și mama soacră devin personaje mai mult decât antrenorul însuși.

Nu ne împiedicăm de chițibușuri

Partida stă să înceapă și în imagini apare un copil care poartă un carton pe care scrie „Albu îmi dai tricoul tău”. Inexistența semnului de întrebare susține imperativul cererii, absența virgulei deja este un chițibuș. N-am venit la stadion că respectăm gramatica limbii române! Albu nu este în primul „11” și nici nu va intra pe parcurs, așa că nu știm cum s-a soldat cererea scrisă și nesemnată. Dar gestul rămâne.

Candoare juvenilă?

Un alt copil, la alt meci, arată un carton pe care scrie „Florinel sau Darius, sau Tavi, îmi dai tricoul tău?”. Există și texte mult mai țintite, ca de exemplu „Ștefan Târnovanu, îmi dai mănușile tale?”. Uneori mai scapă și câte un „te rog„ la finalul mesajului. 

Cu lacrimi în colțul genelor, sentimentalii văd aici o ilustrare a candorii juvenile. Înduioșător! Ce poate fi mai emoționant decât un puști care în adorația lui pentru un fotbalist își dorește tricoul acestuia? Poate doar replica fotbalistului, care își dăruiește obiectul de recuzită profesională la pachet și cu un selfie alături de fanul puști. Iar aici se închide cercul. Ba nu, pentru că alți și alți copii vor vrea și alte, și alte tricouri.

Dar dacă este și altceva?

Întrebare ticăloasă. Dar dacă nu este totuși vorba doar de inocența copilăriei? Dacă ne aflăm deja în fața unei nesănătoase forme de cerșetorie infantilă? Dacă unii dintre copiii care așteaptă tricoul unuia care nici măcar nu este idolul lor sunt manipulați de adulți amatori de chilipiruri vopsit sentimentale? Tați, unchi, veri. Diverși adulți. La început, fluturarea cartonașului părea o rugăminte nevinovată, de copil care din cauza sărăciei familiei nu are acces la un tricou al echipei favorite.

Și e clar că unii dintre acești copii nu au mijloacele materiale să își satisfacă un astfel de capriciu. Deși, dacă suntem mai atenți, instantaneele în care apar micuții (câteodată nu chiar așa de micuți) sunt filmate nu o dată în zona VIP a stadioanelor.

„Jucătorii pot fi considerați aroganți”

Mi se pare că prin repetiție, gestul și-a pierdut din inocența originară. Acceptând că a existat așa ceva. Și bineînțeles că nu am exclus varianta că mă înșel și că răstălmăcesc. Până în ziua în care am citit o știre. Care spunea așa: „Fanii lui Ajax nu mai au voie să ceară tricourile jucătorilor”. Iar știrea continua.

Șefii lui Ajax au transmis către Asociația Suporterilor că au remarcat o creștere a numărului de astfel de cerințe, mai ales în rândul copiilor. Astfel că au decis să le interzică. Motivul? Jucătorilor le este greu să îndeplinească cerințele fanilor, iar imaginea lor are de suferit, fiind considerați aroganți când ies de pe teren fără să dea tricoul unui suporter.



 - potrivit Reuters

Olanda nu-i Cecenia

Uite că nici aici nu avem exclusivitate! Copiii care cer tricourile fotbaliștilor nu sunt patent românesc. Explicația șefilor lui Ajax lămurește lucrurile și partea cu atât mai interesantă este că o astfel de măsură vine într-o societate recunoscută pentru multiplele grade de libertate acordate membrilor ei. Dacă ar fi fost un comunicat de la Groznîi sau chiar de la Budapesta, puteam să ne punem întrebări. Cum Olanda (Țările de Jos) nu este Cecenia, nu ar fi rău, poate, ca exemplul lui Ajax să fie luat și de cluburile noastre.

Cine știe câștigă!

Iar asta nu ca să îi persecutăm pe micuți și nu ca să adoptăm în genunchi modelul occidental, când modelul sovietic este atât de drag multor compatrioți. Există metode prin care micii suporteri să fie stimulați și răsplătiți pentru pasiunea lor, inclusiv prin concursuri gen Cine știe câștigă (Cine a fost Sandu Neagu? Dar Liță Dumitru? Când au mers pe jos de la Ploiești la București suporterii Rapidului?), prin care tricourile favoriților să ajungă la ei nu ca o formă de pomană.