Patrick Mouratoglou ne-a făcut un mare cadou după victoria Simonei Halep la Toronto. El a spus lumii întregi despre sprijinul pe care românii i-l dau Simonei când joacă, dar și că nu a văzut niciodată o națiune care să-și susțină campionii cu atâta înverșunare, pe tot cuprinsul globului.
Frumos, măgulitor și o probă că noul antrenor al Simonei, cel mai bun din lume, habar nu are de lumea românească și despre deprinderile noastre. Mai ales când nu e nuntă, ca în situația de față, ci înmormântare. Să fi îndrăznit ea, Simona, să nu ia titlul la Toronto, să vezi atunci ce izbucnire ar fi fost la noi. Căci nu a fost zi, în restul anilor de secetă, să nu auzim cât de terminată este, că nu mai poate sau că toată familia îi joacă la pariuri. Așteptați un pic rezultatul de Cincinnati.
Da, Patrick Mouratoglou are dreptate în ce vede când lucrurile ne ies bine, dar nu știe cât de amar ne împărțim vinovățiile când “campionii” o dau în bară, respectiv ies pe locul doi.
Coincidența face ca elogiul antrenorului francez să apară într-un sfârșit de săptămână când e sărbătoare peste tot în România. David Popovici deschide ziarele din toată Europa, e văzut ca un gigant al înotului. Canotajul spulberă tot în Europa și nu o face prima oară. Gimnastica dă semne de revenire la juniori cu câteva medalii de aur. Și, treacă de la noi, iertați-mi gluma, îi primim în acest cerc și pe medaliații cu argint de la tenis de masă. Ce performanță uriașă, totuși!
Și toate astea se întâmplă în ciuda mantrei că la noi nu se face și nu se poate nimic. Este un moment astral, o coincidență fastă sau poate chiar se face ceva? Aceasta-i întrebarea zilei. Reușim să ne ridicăm deasupra propriei condiții? Sau tocmai avem o mai bună condiție?
Răspunsul putem să-l găsim într-o teorie mai veche pe care o expun aici. Succesele în sport vin după un platou de performanță. Adică rezultate în apropiere de vârf pe o distanță mai lungă. E cazul Simonei care se reinventează de aproape un an. David Popovici crește de doi ani încoace. Canotajul a mai avut o vară de excepție acum un an. Iar tenisul de masă nu e prima dată la medalii cu această generație. Cât despre gimnastică, rezultatele bune se anunțau încă de anul trecut când juniorii români erau medaliați în Franța.
Cu excepția Simonei, care își construiește singură piramida și a devenit un sportiv global, restul par rezultate de sistem. Canotajul reconstruiește de ani buni, gimnastica are un program “Țară, țară, vrem campioane” și o proaspătă reformă, iar tenisul de masă reușește să mențină nivelul.
E mult, e puțin? Nu știm, dar este destul cât să construim. Vom vedea la viitoarele Jocuri Olimpice, aflate la doar doi ani distanță, dacă suntem într-un punct înșelător sau dacă progresăm.
Există însă ceva ce putem depăși: credința profundă că nu suntem capabili și că la noi nu se face mai nimic. Cred că începem să avem profesioniști și mai multă claritate. Și motive să ne bucurăm. Sau măcar să nu ne mai biciuim amarnic. Poate e și maturizarea unei generații noi de profesioniști, poate în deșertul ultimilor ani am făcut ceva bine. Cu siguranță însă aceste rezultate arată că în România se muncește. Și se învață.
Da, cred că e destul cât să avem răbdare și înțelegere până la următoarea mare performanță. Măcar cât să nu cunoască Mouratoglou și cealaltă față a noastră, aia tristă, cu care ne-am obișnuit atât de mult.
{{text}}