Juan, maratonistul fără stomac, vezică și colon. Campioană europeană între ședințele de chimioterapie + Surpriză pentru Diego

Sunt Cristina Negrilă, editor GSP.ro, și vă aduc săptămânal povești care mi-au atras atenția.

Maratonistul fără stomac, colon și vezică

Juan Dual are 36 de ani și e un tip vesel. Și-a păstrat pofta de viață și zâmbetul, deși a fost nevoit să înfrunte probleme inimaginabile. A câștigat o luptă cruntă cu o boală nemiloasă: cancerul. 

Când era doar un copil a aflat că suferă de adenocarcinom de colon. Bunica și un unchi de-ai săi muriseră din cauza acestei maladii, iar tatăl său, diagnosticat și el cu aceeași problemă, a fost supus unei operații care i-a salvat viața. „Am văzut că el a putut duce un trai normal. Am o vorbă: «Când ești pe un val decizi dacă te urci pe placă sau rămâi pe loc». Eu am ales prima variantă”.

A fost nevoit să se supună unor intervenții chirurgicale în urma cărora i-a fost îndepărtat aproape tot aparatul digestiv. Îi place să glumească spunând că e „gol pe dinăuntru”. Și, în cazul lui, nu e o figură de stil.

Când avea doar 13 ani, Juan a fost diagnosticat cu o afecțiune numită polipoză familială multiplă, o boală ereditară care are o probabilitate mare de a dezvolta tumori maligne în tractul digestiv. În cazul lui Juan, 99.8% probabilitate de a suferi de cancer de stomac.

Ca prevenție, medicii au fost nevoiți să-mi extirpe stomacul, colonul și vezica din cauza unei boli genetice care risca să-mi afecteze întreg corpul. Prietenii și familia au fost alături de mine, m-au ajutat să mă vindec fizic și emoțional.

La 19 ani, când abia terminase liceul, lui Juan i-a fost extirpat colonul. Și era doar un episod din lungul șir de probleme cu care avea să se confrunte spaniolul.

La 28 de ani, situația bărbatului a început să se înrăutățească. Boala îi afectase stomacul, așa că medicii au intervenit din nou, fiind nevoiți să-l scoată. O hemoragie postoperatorie aproape că l-a ucis, dar a reușit miraculos să se repună pe picioare. A scăzut mult în greutate, ca urmare a acestei operații, de la 106 kg cât avea, a ajuns să cântărească doar 57 de kg. Abia mai putea face câțiva pași. 

Necazurile nu s-au oprit aici. O bacterie periculoasă i-a infectat vezica, așa că a ajuns din nou pe masa de operație, iar vezica i-a fost îndepărtată. Juan ajunsese să cântărească 50 de kilograme. „Am pierdut jumătate din greutatea pe care o aveam înainte de toate aceste intervenții, mă simțeam lipsit de putere”.

A reînvățat să meargă, să facă jogging și, în cele din urmă, să alerge. Și de aici a ales să nu mai lase nimic să-l țină pe loc.

Cu ajutorul unui nutriționist, a învățat cum să-și mențină nivelul de energie în corp. Pentru că nu mai are stomac, creierul nu primește semnalul că are nevoie de nutrienți. Cu un indice de grăsime corporală de doar 3%, corpul său poate ceda subit și nu e de mirare că poate leșina din senin în mijlocul unei curse. Ca să evite neplăcerile de genul acesta, Juan și-a făcut un program strict, cu mese bine calculate.

Pentru că hrana nu mai poate fi digerată și corpul nu înmagazinează energie, Juan trebuie să mănânce la intervale fixe. „E complicat, dar am învățat să trăiesc cu asta. Nu pot mânca în timp ce mă mișc, trebuie să mă opresc. În multe curse, adversarii mă depășesc pentru că trebuie să mă opresc 10-15 minute să mănânc. Dar apoi îi depășesc din nou și sunt surprinși”.

• Juan, înainte și după operațiile la care a fost supus (foto: Instagram)

La doar 8 luni de la ultima intervenție, Juan a renunțat la jobul său, a început să participe la maraton, apoi a început alergările pe munte pentru a se antrena. „Am început să merg, să fac jogging, să pedalez, să alerg”. A terminat semimaratonul de la Barcelona în două ore. Apoi, a început să se pregătească pentru alergări montane și ultramaratoane.

Sportul mă ajută foarte mult. Familia mea e mai liniștită pentru că mă vede că sunt mai bine. Plus că servesc drept motivație pentru cei care îmi află povestea. Primesc tot felul de mesaje care mă ajută să merg mai departe. E important să ai întotdeauna ceva de care să te agăți..

Juan își dedică timpul liber celor aflați în suferință. Lor le spune că viața merge mai departe și se oferă drept exemplu. Își dorește să-i motiveze pe alții care suferă să lupte. Să riposteze în fața unei boli care nu ține cont de vârstă, sex sau de situația materială.

Nu vrea decât să-și trăiască viața și să profite la maximum de tot ce îi oferă prezentul. „Merg înainte fără să mă gândesc la ce mi se poate întâmpla. Când ne naștem și asistenta ne bate ușor pe spate suntem deja în drum spre moarte. Când vom fi conștienți de asta ne vom bucura de o viață mai plină. Nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla mâine”.

Fan Atletico. De mic

Diego are 7 ani, e norvegian, trăiește în Oslo și e fan Atletico Madrid de mic. De foarte mic. Mama lui prezintă dovadă: o poză din urmă cu câțiva ani în care bebelusul era îmbrăcat în tricoul lui Atleti.

Când a aflat că favoriții lui vor juca un amical în Norvegia, puștiul a rugat-o pe mama lui să meargă la hotelul în care urmau să fie cazați băieții lui Simeone. Să-i vadă măcar acolo, pentru că bilete pentru meci nu se mai găseau. Se vânduseră în câteva minute. Nu e nicio exagerare: „Cine, șase minute”, confirmă mama copilului.

Cu rucsacul în spate și echipat regulamentar în culorile roș-albe ale clubului, copilul i-a așteptat răbdător pe jucători, scrie as.com. Doar că paza hotelului l-a îndepărtat tot mai mult de ușa de acces: „Eh, nu-i nimic, măcar am reușit să-i văd în carne și oase”, se consolează Diego.

Clubul a aflat povestea băiatului și l-a invitat să-și întâlnească idolii față-n față. Când a fost întrebat de ofițerul de presă cine e preferatul lui, Diego n-a ezitat: „Griezmann!”, iar fotbalistul francez a fost adus pentru a se fotografia cu copil. Și n-a fost singura surpriză. Și restul jucătorilor au venit să-l întâmpine pe Diego.

Când a plecat spre casă abia mai putea vorbi de emoție. Pe lângă atenția acordată de fotbaliști, copilul a primit și o invitație pentru a merge la meci alături de părinți. Cea mai frumoasă zi din viața lui!

Campioană europeană între ședințele de chimioterapie

Erin Kennedy și-a ajutat echipa să câștige aurul la Europenele de canotaj de la Munchen la doar 3 luni după ce a fost diagnosticată cu cancer la sân. 

Sportiva de 30 de ani făcuse două ședințe de chimioterapie când a aflat că a fost selectată în echipa Marii Britanii pentru CE. O rază de speranță pentru Erin, care îmbina tratamentul cu pregătirea fizică. Spital-antrenament și retur. Un traseu chinuitor pentru oricine.

Dar n-avea de gând să lase garda jos. Medaliată cu aur anul trecut la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, Erin e cârmaciul echipei. Ea a intrat în 2018 în echipa paralimpică unde cârmaciul nu are neapărat o dizabilitate. A mai câștigat alte două titluri mondiale, plus un titlu european.

Erin e o tipă neînfricată. Și, pentru că nu toți care trec printr-o suferință de genul acesta rămân la fel în fața tratamentului, a decis să-și documenteze „călătoria” pe rețelele sociale și să-i încurajeze pe cei care se simt deznădăjduiți. Vrea, astfel, să atragă atenția cu privire la cancerul de sân și la importanța depistării timpurii a bolii.

Kennedy a fost însoțită în barcă la Europeanul din Germania de colegii ei medaliați la Tokyo, Giedre Rakauskaite și Ollie Stanhope, precum și de nou-veniții Frankie Allen și Ed Fuller. Echipa e neînvinsă de peste un deceniu!

Erin e dintre oamenii aceia care când se lovesc de un obstacol nu văd partea goală a paharului: „Când mi-au spus că am cancer nu m-am gândit: «O să mor?», ci mi-am zis: «Oare pot încă să particip la CE?»”

Acum, după aurul de la 2.000 de metri de la CE, britanica va lua o pauză pentru a-și continua tratamentul. Apoi, are un singur gând: să revină în barcă.

Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând la adresa de mail cristina.negrila@gsp.ro.