Bugetul contează, dar nu guvernează

Monotonia luxoasă a bugetelor nelimitate a fost, în sfârșit, întreruptă. În rugby de o victorie formidabilă a Argentinei, la Christchurch, contra All Blacks.

Șocul și oxigenul care contrazic era dinastică a rugby-ului vin din ceva aparent ilogic și nenatural: o superechipă născută într-o țară în care rugby-ul nu e popular. Se joacă rugby în Argentina, dar mai degrabă în culise. Atât cât lasă loc fotbalul.

România a fost în aceeași situație în anii ’70 -’80, chiar în condiții mai nenaturale decât Argentina de azi. 90% din Pumas joacă la cluburi franceze și britanice de elită. Rugbyștii uitați ai micii noastre ere de expansiune jucau numai și numai la cluburi interne. Punctul comun e structura de bază.

Și Argentina de azi, și România de ieri stăteau pe o seriozitate răbdătoare. Un soi de perseverență în adversitate. O anume perseverență tăcută făcea posibile, mai întâi, formarea jucătorilor și, apoi, performanța.

Ideea după care datorăm comunismului vârful de performanță în atâtea sporturi e atrăgătoare și discutabilă. Ce s-a schimbat esențial în rău ține de dispariția simțului etic. Acel "trebuie" care a asigurat transmiterea tradiției (aveam rugby și înainte de război). Rugby-ul a funcționat aproape clandestin, cu un public aproape analfabet în materie de regulament și cu o medie de spectatori la nivelul fotbalului de cea mai joasă ligă.

Argentina 2022 pare un caz diferit, dar, în profunzime, schema e aceeași. Baza generatoare de valoare e dată de antrenorii anonimi și înțelepți care se ocupă de copii.

Al doilea exemplu antibuget vine din Premier League, mama miliardară a fotbalului de piață liberă. Într-o epocă înghițită de cluburi cu bugete suprastatale, replica a venit de la ascuțirea competenței.

City, Liverpool, United, Chelsea, Arsenal și Tottenham pot cumpăra orice și, de regulă, nu trebuie să se teamă decât de puterea de cumpărare a PSG, Real sau Barca. În cazul de față: importul de Haaland. Ce mai rămâne? 

Rămân cluburile care au înțeles că pot urca prin inteligență și randament. Inteligența care refuză viața în umbra statuilor lui Conte, Guardiola, Klopp și Tuchel vine de la o mână de antrenori învățați să recalibreze jucători obișnuiți.

Graham Potter la Brighton, Thomas Frank la Brentford, Eddie Howe la Newcastle și Jesse March la Leeds au injectat în echipele lor fără zei sisteme neobișnuit de stricte. O disciplină de joc aproape fanatică, dar și capacitatea de a schimba sistemul din mers explică United-Brighton 0-4 și Leeds-Chelsea 3-0.

Bugetul contează, dar nu guvernează (fără opoziție).