Ăştia suntem

Imaginaţi-vă dimineaţa de după! Priviţi, fără să o vedeţi, acea peluză!

Câţiva oameni merg printre rânduri precum supravieţuitorii unui bombardament. Sunt ameţiţi, increduli, striviţi de imaginea din faţa lor. Tribuna râde dement ca gura fără dinţi a unui deţinut luat la rangă de nişte kapo. «Dinţii» sunt pe jos, îi adună alţii, îi aruncă, adio, odihniţi-vă în pace! Doar că pacea e inaccesibilă acestor răsfăţaţi ai soartei, incapabili să priceapă ce e un război adevărat, deşi au unul lângă ei, ar fi suficient să deschidă o pagină de net, alta decât a unor site-uri de socializat ură. Sau să-şi deschidă mintea. Operaţiune respinsă. 

După meciul de la Târgu Jiu s-a lăsat un întuneric gros asupra fotbalului românesc. E un întuneric pe care doar orbii nu îl văd.

Never Ending Story

Un steag furat şi se dezlănţuie prăpădul. Pricep că pentru o galerie e grav să i se fure steagul, facţiunea respectivă se desfiinţează, ca în armată. Putem înţelege. Există oameni care îşi găsesc rostul pierdut în comunitatea unor astfel de falange care nu vin la stadion ca să vadă meciul, ci pentru ca ele să fie văzute de meci. Aceste grupuri vin pregătite pentru conflict. 

De ceva vreme, până la finele săptămânii trecute, declanşatoarele nu fuseseră acţionate, drept pentru care am şi scris, în naivitatea mea, că am depăşit perioada luptelor grave de stadion. N-am înţeles că aici e ca în vorba greşit atribuită lui Platon, «Doar morţii au văzut sfârşitul războiului». În epoca serialelor fără limite de care stau lipiţi atâţia ochi, nu există «The End». Există doar «To be continued». Lumea virtuală intră în realitate. Iar realitatea intră în noi şi sparge totul în cale. Suntem prizonieri, pe banii noştri.

Mucles!

Ministerul Apărării şi ministerul marilor privaţi. Ceva mai oficial, mai structural e greu să găseşti. Sunt stâlpi ai statului. Motorul societăţii şi arma ei. Summumul publicului şi privatului. Se pot certa între ei. Se pot zgudui în interiorul tagmei. Pot merge în justiţie unul împotriva altuia, dar un lucru nu vor face, şi e verificat: nu vor scoate un diftong împotriva galeriilor care fac prăpăd în numele lor. 

Ce auzim sunt doar justificări, mutarea responsabilităţii în tabăra adversă, slalom printre fapte, acoperiri. Indiferent de gravitate, ele nu vor fi sancţionate nici măcar verbal. După incidentele violente dintre fanii stelişti şi jandarmi nu am auzit un sunet dinspre MApN.

Factorul Oprița

L-am auzit doar pe Opriţa despre cum i-au zis suporterii că le era dor de o cafteală. După faptele şocante de la Târgu Jiu conducerea Rapidului a tăcut, la unison, apropo de vandalismele galeriei şi i-a luat apărarea vehement lui Săpunaru, un om care pare a trăi într-o lume a lui ca într-o joc video. Stadionul încă mai vibrează de vorbele lui dulci şi de acţiunile de o delicateţe rară. «Vitejia» căpitanului e lăudată, drept pentru care se va repeta. Să fim gata pentru următoarea rundă. Legaţi-vă centurile, acoperiţi ochii şi urechile copiilor!

Balaurii de sub preş

În ciuda imaginilor şi mărturiilor, cei de la FCU Craiova şi Rapid dau vina unii pe alţii pentru cele petrecute. N-au nimic să-şi reproşeze. Nimic despre oamenii lor care pun gaz pe foc, despre galerii, despre butoaiele cu pulbere în care s-au transformat aceste comunităţi ale conflictului perpetuu, al exprimărilor suburbane, xenofobiilor şi rasismului. Şi nu e vorba doar de cele de mai sus, ci de mai toate. 

Fotbalul nostru de club încearcă în ultima vreme, prin patroni, sponsori, oficiali cu un pic de viziune, să tindă dacă nu spre calitatea, măcar spre strălucirea unor campioane mai dinspre stânga cum te uiţi la hartă. După week-end-ul trecut, totul aduce însă a cuvertură colorată aşternută peste explozii care încep să-i crape ţesătura şi să arate de sub ea faţa adevărată a fotbalului. Cu un rânjet asemănător peluzei de la Târgu Jiu.

Viitorul luminos

În tot acest timp, Federaţia şi Liga stau şi se uită ca la o bătălie între papuaşi. Bănuiesc că le place ce văd, că se distrează. N-am să zic ca alţii că într-o zi o să moară cineva, moment în care toţi vor începe să se vaite ipocrit. Nu. Dar încet, încet va deceda ideea că aici se poate construi ceva civilizat. Degeaba ne îmbrăcăm ca la Milano, vorbim ca la Davos şi ne parfumăm ca la Paris. Ici c’est pourri!