Tot ceea ce au spus Dan Petrescu şi Nelu Varga în conflictul dintre ei e adevărat. Sau aproape, dar în acest caz cantitatea de fabulaţie e insignifiantă.
Pătura groasă de nori a ipocriziei s-a despicat şi în spatele ei a apărut curcubeul adevărului. Genul ăla de adevăr pe care îl asculţi cu gura căscată. Pentru că e rar. Şi e rar pentru că apare doar când adevărul e o armă. De obicei e minciuna.
Acum amândouă părţile voiau război. Ar fi bine să pricepem de ce. Dar e clar că atunci când dai jos masca şi scuipi adevărul şi numai adevărul în faţa instanţei publice îţi asumi că nu mai e cale de întoarcere. Cel puţin nu pe acelaşi drum.
Răbufnirea
N-are rost să repet vorbele aruncate între cei doi, vibrează net-ul de ele. „Proşti”, „prostii”, „vrăjeli” sunt doar vârfurile unui dialog de la distanţă a cărui asprime e nemaiauzită. „Cuplul” Varga-Petrescu e un soi de Richard Burton-Liz Taylor, o lungă poveste de dragoste şi despărţiri.
Pentru prima oară însă antrenorul se revoltă cu vehemenţă împotriva patronului, iar patronul îi toarnă în cap explicit toate nemulţumirile. În fotbal, se spune, nu există certuri care să excludă împăcări. Nu s-au inventat cuvinte atât de grele încât să nu poată fi înghiţite la loc şi digerate cu zâmbetul pe buze precum nişte broaşte râioase ale politicienilor.
Exemple de mariaje fericite după pumnale verbale înfipte de mai mai multe ori decât în cazul sărmanei Sharon Tate sunt de notorietate.
În pat cu coşmarul
Se întâmplă însă doar când una dintre părţi are nevoie disperată de cealaltă. În cazul ăsta însă, părea să nu mai fie așa. Părea că fiecare chiar voia să scape de celălalt. Varga pentru că s-a săturat să bage, el şi alţii, invizibili, doi lei şi să scoată unul.
Petrescu pentru că, zice el, nu e apărat, recunoscut, adulat ca antrenorul absolut al acestor vremuri. Şi, se zvoneşte, pentru că ar exista interes pentru el dinspre două echipe englezeşti. Visul lui. Dar despre visurile noastre, nimic?
Datoare față de fotbalul unde sunt banii
CFR a fost ani de zile singura echipă de club care să nască speranţe de reuşită internaţională. Şi aşa cum azi patronul şi antrenorul de acolo și-au aruncat vini, tot aşa au meritul de a fi întreţinut această flacără. Atât că au construit un proiect anapoda.
CFR s-a dovedit, de fapt, doar o echipă de uz intern, victorioasă fără falie în campionat, dar datoare faţă de fotbalul care aduce banii adevăraţi. În cei 6-7 ani ai conducerii actuale ar fi fost nevoie de două calificări în Champions League pentru atingerea rentabilităţii.
Însă doar cu stranieri de calitate internaţională medie şi români bătrâni sportiv, de nevândut, înlocuiţi an de an precum piesele unei maşini demult ieşite din garanţie, şi cu un joc de o frumuseţe care ar băga în comă elefanţii, accederea la munţii de bani ai UEFA era o chestiune de noroc.
Struţo-cămila
Care noroc i-a salutat din mers. Atunci când au fost aproape, Slavia Praga le-a arătat ce ar fi trebuit să facă. O maşinărie aproape perfectă, cu fotbalişti care au făcut performanţă, iar mai apoi au putut fi vânduţi cu mare profit. CFR, care şi-a refuzat opţiunea valorificării de jucători tineri, a rămas blocată între două maluri. Nici cal, nici măgar. Un catâr. Nu-l dobori, nu-l urneşti. E regele pajiştei. Şi atât.
Money for Nothing
După cum ziceam, nu sunt vorbe de neluat înapoi. S-au împăcat. Sigur e că şi Petrescu, şi Varga ar trebui să vrea să facă altceva. Acum sunt într-o fundătură din care doar fotbalul îi va scoate. Cu condiţia să vrea să îl joace. Deocamdată CFR e doar un aparat bizar de acumulat puncte ieftine şi frustrări scumpe.
{{text}}