România a jucat bine la Helsinki. Bine, adică mai puțin depresiv și cu mai mult curaj. A fost 1-1, dar am arătat mai mult fotbal decât finlandezii. Nu e ceva extraordinar, dar e un punct de pornire.
Fotbalul se hrănește din paradoxuri. Deian Sorescu a fost cel mai bun jucător al naționalei României la Helsinki, deși nu mai evoluează de o lună și jumătate la Rakow în Polonia. Fără să fie accidentat. Fotbalul are însă și o logică dincolo de paradoxuri.
Mai harnici
Da, naționala noastră are o apărare ridicolă, Bancu și Nedelcearu sunt moștenitorii de drept ai lui Chiricheș, dar de la jumătatea terenului în sus România a fost o echipă mai legată și mai harnică decât Finlanda. Nu neapărat mai tehnică, așa cum încă mai visăm, ci mai prezentă în joc, mai insistentă. Cei doi Marini, Răzvan și Marius, au muncit mult la mijlocul terenului, la fel Sorescu pe flancul stâng și Rațiu cu Man pe dreapta.
Eliberați de zgura complexelor
Golul egalizator al lui Tănase, venit pe traseul Sorescu-Bancu, a pus lucrurile în matca firească. România juca mai bine și mai mult decât Finlanda, dar tabela arăta altceva. La 1-1, naționala a oferit brusc o altă imagine, cumva eliberată de zgura complexelor. Departe de a fi o echipă mare, nici măcar una compactă, această variantă de România ne-a făcut o promisiune. Se poate construi ceva.
Finlandezii în lumina adevărată
Alături de Stanciu, a cărui intrare s-a văzut și de pe stația orbitală, Edi Iordănescu i-a trimis concomitent în teren și pe Cordea și pe Pușcaș. Mesaj limpede de atitudine ofensivă. Puși în fața unui joc combinativ, nu o dată presărat cu virtuți tehnice, finlandezii au apărut mai puțin fioroși. Iar șansa de a-l compara pe Teemu Pukki cu legendarul hocheist Teemu Selane era nulă.
Cum facem să mai găsim un fundaș central, altul decât titirezul Nedelcearu, e greu de spus. Acolo, în apărare e problema.
{{text}}