Marele campion a ieșit din scenă cu eleganța brevet personal. Ultimul meci a fost un dublu pierdut împreună cu Rafa și câștigat împreună cu lumea care îl iubește.
A plouat cu emoție la O2 din Londra. Au curs șuvoaie de lacrimi, iar imaginea cu Roger Federer și Rafa Nadal alături, plângând ca doi copii care sunt despărțiți de părinți, va persista pe retina memoriei colective. Totul a curs firesc, ca într-un meci reușit al maestrului, iar părtașii evenimentului, cei din fabuloasa sală londonează laolaltă cu oamenii din fața televizoarelor, au trăit în armonie retragerea lui Roger Federer.
Sinceritatea ca bun comun
Predispus unui scenariu de film bollywoodian, evenimentul a evadat din clișee și s-a descotorosit de melodramatic. În pofida efluviilor sentimentale, momentul nu a semănat nici cu fastul scrobit al unei înmormântări regale, nici cu alaiul cu bocitoare al unei procesiuni de la țară. De ce așa, de ce nu încă o festivitate la care se spun vorbe mari? Pentru că oamenii au fost sinceri. Nimeni nu a vrut să epateze, toți au purtat hainele proverbialei eleganțe a lui Roger.
Comori din care cheltuim
S-au spus lucruri simțite, neemfatice. Roger a dat tonul, ceilalți au venit în siajul lui. Rafa, Nole, Andy, McEnroe, Berrettini. Discreția familiei, mama, tata, Mirka, copiii, a întregit atmosfera de sărbătoare. Sărbătoare la retragerea unui mare campion? De ce nu, moștenirea lăsată de Roger este o comoară din care vom cheltui mulți ani de aici înainte. Așa cum cheltuim de mult timp din ce ne-au dăruit Rod Laver, Manolo Santana, Ilie Năstase, Jimmy Connors, Bjorn Borg, John McEnroe, Stefan Edberg, Ivan Lendl, Pete Sampras, Andre Agassi.
Un bărbat care se îneca de plâns
Suntem legatarii unui tezaur imens, iar Roger este bijuteria cea mai prețioasă. Frumusețea pură a tenisului său ne va lipsi. Eleganța lui rămâne un standard greu de atins de urmași, naturalețea, o sfidare. Poate că unii dintre noi își vor aminti și de rarele lui frustrări, de orgoliul care uneori îl împiedica să recunoască superioritatea unui adversar. Dacă nu ar fi fost așa, nu era om. Era o mașină de livrat tenis, nu bărbatul de 41 de ani cu 4 copii care s-a înecat de plâns pe umărul celui despre care credeam că-i este cel mai mare dușman. Invulnerabil de vulnerabili!
De ce unic?
Ce l-a făcut unic pe Federer? Nu a fost copil minune, nu deține recordul de Grand Slam-uri în carieră. Nu a fost nici băiatul rău, nici profesorul de morală. Nu o dată a părut distant, ca un bancher născut la Basel și stabilit la Zurich. Întrebările trebuie puse altfel. Cum ar fi arătat tenisul ultimilor 20 de ani fără minunata lui lovitură de dreapta înfășurată, fără reverul descompus în mișcare geometric pură, fără smash-ul lui care nu era o lovitură de ciocan, ci un soi de biciuire tandră?
Un iglu al memoriei
Cum va fi tenisul fără Roger? Probabil că așa cum va fi lumea fără ghețari și cu urși polari care caută prin gunoaie. O lume cu veri tot mai lungi și mai fierbinți. Pentru că împotriva altei imagini-șablon, nu ne va fi mai frig fără el, ci tot mai cald. Cei mai norocoși, se vor refugia într-un iglu al memoriei și îi vor revedea meciurile.
{{text}}