De doi bani ruginiți speranță

La Helsinki, cu Finlanda jucând prost și cu „tricolorii” nimerind mai des bara decât golul, ne-am prelungit agonia. Dar sfârșitul e același și e aproape.

Nici măcar nu e vorba că Edi Iordănescu ar trebui să plece. E un pic diferit și ceva mai grav: nu trebuia să vină, nu avea și nici nu are ce să caute la națională.

A sosit mult prea devreme, fără experiență și fără valoare. A avut suficient timp ca să demonstreze ce poate. Și nu poate.

Ultimii, mereu ultimii

Suntem pe ultimul loc într-o grupă cu Muntenegru, Bosnia și Finlanda, echipe accesibile - Finlanda, în afară de organizare, n-are mare lucru.

Dar Iordănescu Jr. nu are nimic: nici fler, nici metodă, nici noroc. O să retrogradăm cel mai probabil, de o să fim oficial la nivel cu Kosovo & Feroe. Dar nici nu mai contează: Edi Iordănescu a avut un job bun, nu s-a făcut de râs decât de câteva ori pe an, apoi lumea și-a văzut de ale ei și a uitat. Mai rău n-aveam cum să fie (poate doar dacă antrena direct Stoichiță-Lippi).

Incompetența de top

Și nici măcar nu e vina antrenorului, ci a celor care au numit antrenorul, și așa ajungem încă o dată (și desigur zadarnic) la vârful piramidei. Incompetența pleacă din top, de la „management”, iar Burleanu, dacă lucra la o covrigărie și „performa” așa, avea șapte ani și jumătate de când nu mai lucra la covrigărie.

Era dat afară în timp-record și nici nu-și mai găsea de muncă în domeniu. Dar nu pontează la covrigărie, ci la Federația Română de Fotbal. Merge și așa.

Fără apărare și fără atac

Și nici măcar nu mai e vorba că noul Bancu nu e fundaș, e tot mai puțin probabil să mai fie fotbalist (ce departe e golul cu Finlanda de pe Giulești acum...). România a dat în preliminariile astea fix două goluri (și a luat șapte).

Unul l-a dat vechiul Bancu, celălalt Florin Tănase, de loc din Găeștii de Dâmbovița, ajuns la Al Jazira, pe la Abu Dhabi (la cine?). Atât.

Cine să ne salveze?

În rest, românii, vorba aceea, și-au dorit mai mult victoria la Helsinki, dar e greu cu Alibec la deal. În Superligă, Alibec e orbitor (orbitor românesc).

În partidele internaționale, când are om lângă el, redevine fantoma care a dat doar două goluri la națională în peste douăzeci de selecții (puțin, mult prea puțin, în multe, prea multe șanse). Cine să ne salveze? Sorescu? S-o ce? Nu merge nici măcar ca banc.

Ce avem?

Și nici măcar nu mai e vorba că n-avem apărare: cu Nedelcearu acolo e ca și cum ai juca având un cui bătut în talpă. Și nici poarta nu mai e sigură, așa cum era, în vremuri nu demult apuse, cu Tătărușanu sau Niță.

Și atunci, ce avem? Portar – nu prea. Apărare – nu. Atac – nu e cazul. Antrenor – să fim serioși. Edi Iordănescu pare că nu l-a moștenit pe Tata Puiu, ci pe regretatul Puiu Călinescu. E totuși comic să vezi o echipă antrenată de el.

Tăcere, ne scufundăm!

Mai rămâne, deci, mijlocul, unde într-adevăr sunt multe soluții. Fotbaliști buni, dar buni la nivel de Serie B în Italia (sau buni cel mult de o retrogradabilă din Serie A). Atât poate fotbalul românesc astăzi. Coborârea continuă. Rezultatele nu mai cântă pentru noi, iar suporterii au obosit și să aplaude, și să huiduie.

Măcar dacă era o liniște din care să poată răsări ceva, un plan, o viziune. Cum frumos a titrat și „Combat”, ziarul lui Camus, la ultimul număr, pe 30 august 1974: „Tăcere, ne scufundăm!”.

La mila Bosniei

Doar că, iată, la noi numai tăcere nu e, căci noi avem alt maestru, care parcă scrie mereu, mereu la noi: Nenea Iancu. Așa că: muzica, muzica! Nu mai suntem doar vechi - suntem și veseli, domnule. Noi avem apetit pentru gargară și scandal, munca ne obosește.

Dispărem până și din fotbalul mic și în nădragi mai avem de doi bani ruginiți speranță. Aici am ajuns: să tragem nădejde că se lasă Bosnia, care e cu sacii în căruță, pe tânjeală. Să avem totuși puțintică răbdare: mâine va fi mai rău.