Meciurile din Liga Națiunilor, altele decât ale noastre, pot fi o bună lecție despre fotbalul contemporan. Este despre seriozitate și muncă aplicată
Ce ne-a rămas în afară de a doini mioritic pe lipsa de viitor a naționalei? Destule, printre altele posibilitatea de a urmări ce fac alții. Unde sunt ceilalți.
Oferta atât de bogată a meciurilor internaționale, Champions, Europa și Conference League, Liga Națiunilor și amicale de gală, poate acționa ca un soi respingere, de apărare la ce e prea mult, prea des.
Să nu ne plângem însă, mai ales noi, cei care am prins vremurile în care să vezi un meci internațional era o bucurie comparabilă poate doar cu aceea de a pune mâna pe un kil de brânză telemea și un pui de la Crevedia.
Franța, un model, nu un caz
Exemplul care ne râcâie cel mai tare. Ungaria face spectacol în așa-numita grupă a morții din care mai fac parte Italia și Anglia. Prilej pentru oamenii noștri de fotbal să îl invoce drept model pe Viktor Orban.
Alt exemplu. Croația a defilat în grupa în care s-au aflat Franța, Danemarca și Austria. Prilej pentru mai toată lumea să își aducă aminte că vorbim despre o țară cu o populație de puțin peste 4 milioane de suflete și un campionat probabil mai modest decât al nostru, cu excepția numită Dinamo Zagreb.
Să ne oprim însă la cazul Franței, pentru că acolo vorbim mai mult despre un model decât despre un caz. Să ne concentrăm pe Franța, pentru că avem ceva de învățat.
Colosul cu picioare de lut
Franța este nu numai campioana mondială en titre. Sau nu este o campioană mondială conjuncturală. Grație unei filosofii sănătoase (seriozitate, competență, viziune, integrare) la nivelul eșaloanelor de copii și juniori, Franța a devenit de ani de zile cel mai mare producător/furnizor de fotbaliști de mare valoare pentru campionatele de vârf ale Europei.
Peste Brazilia și Argentina, în mod tradițional exportatoare de marfă premium. În ultimele meciuri oficiale dinaintea Campionatului Mondial, Franța a reușit două rezultate în oglindă, victorie cu 2-0 în fața Austriei și înfrângere 0-2 cu Danemarca, lăsând o impresie mai degrabă tremurată. Sau imaginea unui colos pe punctul să se prăbușească strivit de propria greutate.
Avertismentul
Didier Deschamps nu a fost niciodată un antrenor exuberant. El este însă omul care a dus Franța spre al doilea titlu mondial. Riguros, dar rigid, lui DD i se reproșează că nu știe să profite de materialul uman pe care îl are la dispoziție.
Pe Stade de France a fost un fel de sărbătoare populară, asezonată cu golurile lui Mbappe și Giroud, pe Parken, la Copenhaga, a fost ceva care ar putea semăna cu un avertisment înaintea Mondialului care bate la ușă. Mai ales că Franța și Danemarca sunt și acolo în aceeași grupă.
Ce-i mult strică
Cine a văzut meciul a observat o națională a Danemarcei modernă și curajoasă, în care strălucesc Eriksen, Kjaer, Dolberg sau Damsgaard. Danemarca este cât două departamente din Hexagon și are un fond de jucători de 10 ori mai mic.
Și atunci, este cu adevărat mai bună Danemarca ori Franța este exemplul tipic că ce-i prea mult strică? Sunt de vină absențele numeroase, o echipă întreagă de titulari indisponibili, ori la mijloc este și lipsa de viziune a lui Deschamps?
La dubla cu Austria și Danemarca au absentat Lloris, Kimpembe, Benzema, Pogba, Kante, frații Lucas și Theo Hernandez sau Rabiot, în plus pe Stade de France accidentându-se Mike Maignan și Jules Kounde.
Poate că înainte de a muri de grija Franței, ar trebui să ne aplecăm mai atenți asupra mesajului danez. Se poate face fotbal de calitate și din postura de națiune mică, fără un campionat opulent. Eriksen (United), Kjaer (Milan), Hojbjerg (Tottenham) sau Christensen (Barcelona) sunt vârfurile unui lot care numără oameni de la Brentford, Crystal Palace, Leeds, Sevilla, Frankfurt.
Echipe bune, nu întotdeauna cele mai bune, fotbaliști harnici și serioși. Un antrenor, Kasper Hjulmand, care a jucat fotbal cam cât mine și cât tine, cititorule (Freja, Herlev și B.93!!), și chiar mai puțin decât Edi al nostru.
Avem ce învăța de la danezi. Și de la francezi. În general, de la toată lumea care își vede de treabă. Apropo, cam câte meciuri din Liga Națiunilor credeți că au văzut dragii noștri antrenori în zilele din urmă? Asta că tot vorbim despre respectul și pasiunea pentru meserie.
{{text}}