Am fost chiori în ţara orbilor şi am ajuns orbi în ţara chiorilor.
Nu-i de mirare că am retrogradat. Suntem demult retrogradaţi. Iar victoria cu Bosnia întăreşte, de fapt, bezna în care rătăcim. E un simptom care apare în rândul celor nesiguri pe ei, neînchegaţi, fără repere, fără orizont. Când e un meci cu miză, îngheaţă precum un iepure în farurile unei maşini.
Când e «pe gratis», când adversarii au alte treburi, atunci picioarele se dezmorţesc, sinapsele învie, jucăm, chiar câştigăm. Şi credem că ăsta e un semn bun. Un semn de viitor. Că e ceva pe care putem clădi. Nu e. Nu e pentru că e ca penaltyurile bătute la antrenament, întrebaţi-i pe Petrescu şi Belodedici, nu se pun.
Nu poţi clădi decât atunci când câştigi meciuri grele, decisive, împotriva unor adversari tari. Şi când în mâinele de după câştigi iar. Când înnozi succesele într-o frânghie care te trage afară din mlaştină. În rest, e păcăleală. Şi senzaţia cruntă că, vorba lui conu’ Paraschivescu, azi este mâinele de care ne-am temut ieri.
Să ne vedem cu bine!
În acest moment, fiecare şi-a ales tabăra. Fiecare e blocat în propria psihoză. Pentru unii e disperarea, pentru alţii e speranţa, pentru destui e disperanţa, un termen inventat, iertare, el indică starea de bardo în care pluteşte categoria celor ce trăiesc la graniţa dintre iluzii şi deziluzii. Tot ce vedem e rezultatul anilor în care cei de la FRF nu au reuşit să aibă o idee clară despre echipa naţională.
De la Iordănescu la Iordănescu a fost ca o saga bezmetică în care Ulise nu ajunge la Penelopa, ci sfârşeşte între dinţii ciclopului. Pe vremuri, eram chiori în ţara orbilor. Acum, suntem orbi în ţara chiorilor.
La urcarea lui Edi, sau a oricui, în avionul tragerii la sorţi pentru preliminariile Euro ar putea fi republicată caricatura lui Mihai Stănescu de pe vremea «ailaltă» când un cetăţean cu ochelari maţi transmitea de pe scara avionului mulţimii care îl însoţise: "Să ne vedem cu bine!". Aluzia era la Ceauşescu. Suntem toţi copiii lui.
Oglindă, oglinjoară, cine e cel mai urât din ţară?
Pericolul cel mare de acum înainte nu va fi căderea din C în D, ci decăderea din suflete. Deşi Giuleştiul, stadion mic de altfel, a fost plin acum pentru că oamenii regăsesc reflexele timpurilor sinistre în care reprezentaţia sportivă îi mai scotea din frig şi foame (şi pentru că unii au venit ca să facă scandal), e tot mai multă indiferenţă.
Multora nu le mai pasă. Joacă naţionala, aşa şi, ce? Se râde mult de "tricolori", bancurile înfloresc în reţea, e trist, chiar trist. Căci de fiecare dată când râdem sau îi înjurăm pe cei ce ne reprezintă, de la politicieni la fotbalişti, râdem şi ne înjurăm pe noi. De atât am educat, am crescut, am civilizat în spaţiul acesta, pe care nu îl conştientizăm, România e ceva abstract, dacă nu antract. Trăim într-un loc pe care fiecare îl vede altfel, suntem 19 milioane de Românii.
Şi fiecare dă vina pe cealaltă. Sau se închide în sine. Sau afişează dispreţ, ca Puşcaş pe care nimic nu îl mişcă, merge înainte drept ca o scândură, indiferent la exasperarea pe care a născut-o atunci când România lui nu i-a pasat României lui Cordea în Finlanda. Pentru ce ai mai ţine cu România asta? În virtutea a ce?
Neîntâlnirile
Aşa ne despărţim unii de alţii. Cei care văd lumina acolo unde e doar reflexia dorinţei lor şi cei pentru care orice pâlpâire de la capătul tunelului e doar o Fata Morgana.
Nu doar că ratăm la porţile adverse, ne ratăm unii pe alţii. Naţionala nu e o altă poveste decât cea pe care o vedem zilnic. Parlamentarii vor venituri mai mari. Fotbaliştii le au. Restul îşi vede de viaţă. Scapă cine poate. Şi mâine o luăm de la capăt. Hai că poate, poate…
{{text}}