M-am numărat printre cei care au cerut demisia ori demiterea selecționerului. Dincolo de calitățile sau defectele lui Edi Iordănescu, mi s-a părut logic ca el să plece după ce a ratat clasarea pe pozițiile 1-2 în grupa de Liga Națiunilor.
Dacă pentru orice antrenor decid rezultatele, acestea i-au lipsit lui Edi. Mai rău, pentru întâia oară în istorie, el a dus naționala pe ultimul loc într-o cursă de calificare, deși adversarii n-au fost de speriat. Asta nici nu se uită și nici nu se iartă ușor.
Și din pricină că Iordănescu jr. și-a asumat un obiectiv și nu l-a îndeplinit, normal era ca el să plătească primul. Să renunțe. După cum, din același motiv, FRF era datoare să încheie colaborarea și să nu mai continue cu același tehnician. Unul care a pierdut încrederea suporterilor, dezamăgiți de stilul și de randamentul echipei. Ba și deranjați de ele. Automat, decepția publicului l-a vizat și pe Edi, a cărui vârstă, doar 44 de ani, n-a mai contat ca scuză.
Păstrându-l pe selecționer, Federația a ales varianta cea mai comodă, ceea ce n-a surprins. Astfel, o dată în plus l-a expus pe Edi, devenit pe toate canalele de socializare, inclusiv pe site-ul Gazetei, ținta ironiilor și a criticilor încinse. Unele decente, măsurate, altele scăpate de sub control. Vorbe grele, majoritatea însă justificate. Așa se întâmplă când înșeli așteptările multor oameni.
Dintre atâtea reproșuri, mărturisesc că pe unul chiar nu l-am înțeles. Pe acela ce l-a identificat pe Iordănescu jr. drept "Edi Politico", acesta fiind bănuit, ori acuzat direct, c-ar fi ajuns la națională ca urmare a jocurilor politice făcute de tatăl său. A manevrelor și presiunilor acestuia, personaj exponențial în fotbalul românesc, general și ex-senator, Antrenorul Secolului, părintele așa-zisei Generații de Aur, în 3 rânduri selecționer, inclusiv la World Cup 1994, unde "tricolorii" au avut o comportare excelentă etc, etc.
Cum îl știu pe Puiu Iordănescu încă din perioada junioratului său, când am scris despre el articolul cu care am debutat în presă (Sportul popular din 25 decembrie 1967), care a fost și cel dintâi dedicat viitorului mare jucător și antrenor, am pretenția că-l cunosc bine. Prin firea lucrurilor, viețile și carierele noastre s-au intersectat pe parcursul a peste jumătate de secol. Nu ne-a legat vreo prietenie aparte, dar am avut întotdeauna relații civilizate. De respect reciproc. Nu-mi aduc aminte să ne fi certat vreodată. Dar nici nu ne-am vizitat.
Iată de ce chiar nu mi-l imaginez pe Puiu, un tip corect și foarte mândru, cu coloană vertebrală și frică de Dumnezeu, trăgând sfori pentru a-l pune pe fiul său selecționer. Sub cuvânt de onoare că nu cred asta! Nu-l văd intervenind pentru Edi și o afirm cu convingere.
Posibil totuși să mă înșel, știți proverbul cu să nu bagi mâna-n foc pentru altul. În sprijinul opiniei mele, invoc și momentul în care l-am auzit pe General spunând, cu martori: "Nimeni n-a vrut să ia naționala, nici Gică Hagi, nici Dan Petrescu, nici Răzvan Lucescu, nici Loți Boloni, dar a sărit fraierul de fi-miu! S-a grăbit el! La valoarea jucătorilor de azi, eu n-aș fi acceptat".
Mai e nevoie să adaug ceva?
{{text}}