Cred în diagnosticul lui Marcel Răducanu
De luni seară, după acel 4-1 triumfal în plin dezastru al retrogradării, n-a fost zi fără să contemplu clasamentul final al grupei noastre din Liga Națiunilor.
E un clasament anormal, ca să nu-i zic caraghios. Bosnia, învingătoarea, are un golaveraj deloc performant: 8 marcate, 8 încasate, în 6 meciuri. O medie puchinoasă de 1 gol pe meci.
Ultima clasată, nu o numesc, are tot 8 primite, cât prima, doar cu două goluri mai puțin marcate (6) adică tot o medie de 1 gol pe meci.
Obsesia ultimei clasate
Ultima clasată, nu-i mai repet numele, are tot atâtea puncte, 7, cât cea de pe locul 3, Muntenegru, care cu acel 0-3 ne-a pus la pământ, cum zice antrenorul nostru controversat; Muntenegru, cu un golaveraj 6-6 din 6 meciuri, are tot o medie de 1 gol pe meci.
Ceva-ceva mai bine stă Finlanda, pe locul 2, cu un golaveraj ușor pozitiv, 8 marcate, cât Bosnia, dar cu 6 primite, nu 8, dar tot în jurul unei medii de 1. E un clasament duios de echilibrat, din care nu ieșim lamentabil.
În urna a 3-a, unde suntem, nu jucăm categoric mai prost decât Bosnia și Finlanda, aflate în urna a 2-a.
Pot fi interpelat: domne, dumneata cu cine ții? Vrei să-l reabilitezi pe Edi? Autorul principal al catastrofei? Nu. O retrogradare e un dezastru, fiți atenți cum „se sărbătorește” o evitare a ei, ca un triumf. Și atunci, cu cine ții?
Cuvinte mari, rezultate mici
O scriu fără jenă: sunt de părerea lui Marcel Răducanu, care a diagnosticat aici, în Gazetă, după dezastru: „Problema nu e a selecționerului, ci la jucători. Nu mai avem jucători de valoare”.
De aceeași părere sunt Iosif Rotariu și Radu Paraschivescu; i-am auzit la Digi și le prețuiesc fiecare vorbă; mă simt bine împărtășindu-le opinia, rezerva mea dintotdeauna la Edi a fost arta lui de a folosi cuvinte mari la rezultate mici. Nu pot să-i cer să aprobe diagnosticul lui Răducanu.
Tsunami de 1-0
Fotbaliștii noștri - inclusiv stranieri - nu fac față cerințelor jocului de azi, tot mai aprig și rapid. Azi, apărările altădată eroice se vor bine organizate, atacurile sunt acuzate că prelungesc prea mult posesia întotdeauna înșelătoare.
Se luptă pentru un 1-0, un 2-1 - am trăit un tsunami de asemenea scoruri în aceste preliminarii -, un penalty fericește înainte de a fi executat, o echipă de valoare trebuie să știe să înghețe jocul, acest scor fascinant de 1-0.
Frecare fără penetrare
Noi, la valorile noastre, nu avem nici atac, nici apărare. Nu avem un Mitrovici, un Vlahovici - Serbia lângă Danemarca mi s-au părut revelațiile și nu mă duc la somități ca Mbappe, o ratare imensă într-un „unu la unu”cu Schmeichel, la Ronaldo dezabuzat cu Spania, la Haaland sau Lewa, supuși de dificultățile apărărilor la zi, de care se poate plânge și un Alibec, dar un Mitrovici parcă nu.
Se practică - după o expresie ușor impudică - o îndelungă frecare fără penetrare.
Răbdare și încredere
De aceea, la nivelul nostru de cultură fotbalistică, am discutat mai mult eroarea lui Pușcaș decât salutara și exemplara bombă - la 1-1 cu Finlanda - a lui Stanciu, care putea schimba meciul.
Ne lipsesc „bombardierii”, cam de la Bazil Marian încoace, preferăm să tremurăm pentru un penalty.
Revenind deci la Iordănescu fiul - cu lista lui de 10 tineri promovați în ultimele meciuri și cu care nu putem defila prin lume -, sper ca soluțiile promise de el să nu se reducă la „răbdare” și „încredere”. Sper că nu l-am jignit.
{{text}}