De ce nu a ieșit Răzvan Popa mai repede să spună că a fost hărțuit sexual de antrenorul său, Devis Mangia? De ce i-a trebuit un an să le recunoască mamei și colegilor oribilele evenimente cărora le-a căzut victimă? De ce nu a avut curajul să apară în emisiunea lui Costin Ștucan, și a făcut-o părintele său? Sunt întrebări care s-au tot rostogolit în spațiul public în ultimele ore, imediat după dezvăluirile teribile ale Alexandrei Popa.
Poate v-au încolțit și vouă aceste întrebări în minte. Pe Mihai Rotaru sigur l-a frământat problema, cum a și povestit mama fostului jucător al Universității Craiova. Daca ar fi știut, „l-ar fi mufat” – probabil limbaj de specialitate în universul celor care poartă microfoane ascunse - și l-ar fi trimis ca momeală în camera antrenorului.
Genul acesta de a pune problema vădește fie ignoranța, fie o neînțelegere a modului în care reacționează victimele abuzurilor. Evident că într-o variantă ideală, Răzvan Popa s-ar fi scuturat de imaginea antrenorului său masturbându-se în fața sa, și s-ar fi dus la conducerea clubului, iar apoi la poliție, pentru a reclama dezgustătorul moment. Doar că abuzurile sexuale produc cel mai mic procentaj de raportări către autorități, dintre toate infracțiunile.
Într-un studiu al National Sexual Violence Resource Center din SUA, apărut în 2018, este menționată o statistică zguduitoare: doar 25% dintre violurile consumate în acel an în Statele Unite au fost urmate de reclamații. Analiza merge mai în profunzime și detaliază mixul de rușine și autoblamare al victimelor, care le împiedică să facă ceea ce nouă, din exterior, ni s-ar părea firesc, adică să-și strige nedreptatea și să ceară pedepsirea făptașilor.
Bun, Răzvan Popa nu a fost violat, dar a suferit un episod sexual traumatizant, într-un spațiu în care ar fi trebuit să se simtă sigur. Un tânăr de 20 de ani fusese chemat de antrenorul său la o discuție între patru ochi și, în loc să afle cum ar putea să își îmbunătățească poziționarea în teren, lovitura cu capul sau cum să se coordoneze cu ceilalți apărători, s-a trezit într-o postură din care foarte puțini dintre noi ar ști cum să iasă, iar toate astea s-au petrecut în România fotbalistică, un univers al bărbaților macho, care te învață să înghiți tot felul de abuzuri fără să ciripești.
Turnătoria nu este tolerată în această lume, iar pentru un puști care tocmai a depășit adolescența, poate fi greu de înțeles că o situație precum aceea căreia i-a căzut victimă, nu doar că nu trebuie băgată sub preș, dar este obligatoriu să fie expusă, pentru a nu se pereptua.
Si aici intervine marea vină a lui Mihai Rotaru, omul care a făcut tot ce a depins de el pentru a-și ține clubul departe de un scandal imens. Din punctul de vedere al afacerii, patronul Universității a procedat cinic, calculat și a reușit să-l scoată pe Devis Mangia din peisaj, fără să iasă valuri. Doar că, dacă Rotaru s-ar fi pus în pielea părinților lui Răzvan Popa și ar fi făcut ceea ce era moral, adresându-se poliției pentru a demara o anchetă, cu siguranță nu ar mai fi existat recentul episod din Malta, cu același Mangia acuzat de abuz și un alt tânăr traumatizat.
Chiar, domnule Rotaru, dacă unul dintre fiii dumneavoastră ar trece prin ceea ce a trecut Răzvan Popa, la locul de muncă, ce conduită ați prefera să aibă angajatorul său? Să mascheze cazul sau să caute dreptatea, indiferent de riscuri?
{{text}}