Răspunsul la întrebarea din titlu este NU. Nimic nu poate fi prea mult acum, la Dinamo, pentru că echipa se chinuie în Liga 2 cu echipe pe care le întâlnea alteori doar ocazional, în Cupă sau în amicale. Azi, 1-0 cu Unirea Slobozia, victorie sărbătorită intens
În situația în care se află Dinamo acum, trebuie să-și ia bucuriile de unde poate, când poate. Viitorul e mai mult decât incert. Dinamo a trăit așa și victoria cu Tunari, victoria cu Chiajna, calificarea de la Târgu Jiu. Acesta e nivelul și trebuie să fim realiști în a privi și analiza prezentul.
Găsește bucuria acolo unde poți
Muzica din vestiar, după meci, cu Amzăr cărând boxa portabilă la final alături de bagaj, spre autocar (nu vă faceți griji, și la Unirea Slobozia a ieșit un jucător cu boxa după el, la oaspeți însă a rămas nefolosită), poza de grup postată de majoritatea jucătorilor, care transmite într-un mod aparte euforia (inclusiv a lui Burcă), isteria din tribune și de pe bancă din ultimele minute ale partidei, când, după eliminarea lui Iulian Roșu, finalul a devenit incandescent… Toate contribuie la imaginea lui Dinamo din această zi de 4 octombrie.
Cei 22 de ani de la moartea lui Cătălin Hîldan, unicul căpitan aplaudat în minutul 74 al meciului (ca un arc dureros peste timp, fatidicul minut 74 de la Oltenița) au marcat evoluția „câinilor”: „Parcă am simțit că ne-a ajutat astăzi, de acolo, de sus. Astăzi, ceea ce este cel mai important, în această zi tristă pentru Dinamo, am arătat multe din lucrurile pe care căpitanul nostru, Cătălin Hîldan, le-a avut: determinare, spirit, agresivitate. Nu am cedat nicio clipă și mă bucur pentru asta”, a spus Ovidiu Burcă.
Din nou, pare mult, pare exagerat pentru un meci atât de mic. Dar nu este. Dinamo trebuie să-și tragă seva din orice resurse de care dispune, ca să supraviețuiască într-un fel sau altul.
Fără bani, fără stadion, fără un viitor anume. Dar cu suflet
Acum trăiește, printre altele și alții, din paradele lui Dujmovic, cursele lui Amzăr, viziunea lui Bordușanu, eroismul lui Pop - marcatorul de azi, țintit din toate părțile de adversari, coate în coaste, crampoane pe gleznă, lovituri în cap -, tehnica lui Ghezali și prin lupta fără oprire a căpitanului fără banderolă Neluț Roșu, care, atunci când echipa e în atac, e la marginea careului advers, când echipa se apără e instant în propria jumătate, recuperează, respinge, ordonează, creează, distruge, neobosit în efortul său.
Dinamo trăiește din încurajările fanilor, care fac diferența chiar și într-o deplasare la Giurgiu, redusă ca număr, pe un stadion străin, considerat „acasă”. Pentru că Dinamo practic nu mai are un loc al ei, chiar și fără să aibă terenul suspendat. Acum, locul ei este… oriunde. Oriunde cântă acești suporteri și oriunde jucătorii se bat, suferă, transpiră, indiferent ce arată tabela la final.
„Tricoul lui Real Madrid este alb. Se poate murdări de noroi, sudoare, chiar și de sânge, dar niciodată de rușine”
Santiago Bernabeu, un citat de ținut minte în orice context
{{text}}