Oameni de onoare

„We were supposed to fight for people who couldn’t fight for themselves”. Să luptăm pentru cei care nu pot să lupte pentru ei înșiși.

«Vreau adevărul!». «Tu nu poţi să te descurci cu adevărul!». Cele două replici urlate au devenit celebre. Sună mai bine şi mai aproape de sens în engleză, dar ideea e clară. Ele sunt ultimul pisc dinaintea apogeului filmului «Oameni de onoare», când personajul interpretat de Tom Cruise îi extrage celui jucat de Jack Nicholson mărturia autoincriminatorie. Cred că puţini au văzut acest film fără a fi marcaţi. 

Construcţia emoţională e puternică. Doi puşcaşi marini aplică, la instigarea superiorilor, un «Cod roşu», adică o pedeapsă neoficială şi ilegală, unui camarad care nu se putea integra în unitatea de la Guantanamo Bay. Victima moare. 

După vreo două ore de scenariu, binele triumfă într-o sală de tribunal şi după o explozie de schimburi verbale bine scrise. Îţi ştergi o lacrimă. Şi a doua zi eşti ca nou. Noapte bună!

Pentru cine luptăm noi?

Mie mi se pare că nu dialogul de mai sus şi nici momentul culminant sunt cele mai importante, ci ceea ce vine după. Deşi exoneraţi de acuzaţia de omor, cei doi soldaţi sunt excluşi din armată. Unul dintre ei nu înţelege de ce, dat fiind că vina s-a dovedit a fi a şefului lor. E disperat. Corpul de Marină e viaţa lui. 

Dar celălalt îi spune într-o frază care taie până în măduva esenţei noastre umane: «Noi trebuia să luptăm pentru cei care nu se pot apăra». În loc să îi aplice o corecţie colegului lor pentru că era «altfel», cei doi ar fi trebuit să îl apere în faţa comandanţilor. Cu orice risc. Cu orice preţ.

O fi făcut şi el ceva…

Am auzit de toate în aceste zile în «cazul Mangia». Multe nu despre Mangia. Despre Răzvan Popa. De îndată ce mama lui a ieşit public pentru a aduce acuzaţia de hărţuire sexuală fostului lui antrenor, a început subtilul linşaj public: că ar fi homosexual, că i-ar fi plăcut şi lui, că de ce n-a spus atunci, că de ce spune mama lui şi nu spune el (e un matriarhat în familia Popa, a afirmat acţionarul Universităţii Craiova, Mihai Rotaru, chestie care demonstrează ce?!), că poartă cercel, că are brăţară nu ştiu unde. 

Toate simptomele homofobiei, ale trasului prelatei peste un scandal, dar mai ales ale lipsei de empatie faţă de o potenţială victimă. E celebrul simptom, de care nu ne vindecăm pentru că nu ne tratăm, enunţat simplu şi grosolan în multe cazuri prin «O fi făcut şi el/ea ceva!». 

Adică nu se poate, domne, să-şi fi dat ăla chiloţii jos în faţa lui/ei, să se fi masturbat, fără să fi fost cumva invitat! De un cercel, de o fustă scurtă, de un zâmbet. De mirosul de pradă uşoară. Încet, încet, agresorii devin fiinţe de înţeles, de protejat, de făcut scăpate, de mângâiat pe creştet – în fine, de la distanţă, ca să nu riscăm.

Să râdem cu dezaxații

Un vestiar întreg făcea mişto de Popa. Nimeni nu s-a gândit că miştoul, genul ăsta de program putred şi peren care dizolvă tot ca un acid în ţara asta, poate împinge un om către o prăpastie definitivă. Nimeni nu s-a gândit să facă ceva. Nimeni nu s-a gândit să fie un pic mai mult om şi mai puţin fotbalist sau conducător. 

Poate că nu era nimic, cum susţine comunicatul plin de nespuse al clubului. Dar poate că prima grijă era să se îngrijească serios de un om care era într-o situaţie delicată. Să sape după umanitatea ascunsă sub metri cubi de minciuni, simulări şi hăhăieli. Aici nu era vorba despre un penalty. 

Aici putea fi vorba despre un agresor lăsat singur cu poarta goală, care, iată, prin tăcerea tuturor, a ajuns să fie acuzat de aceleaşi practici în Malta. Şi cine ştie câţi or mai fi pe aici?! Şi câţi în loc să se înfricoşeze se simt, dimpotrivă, încurajaţi de bobârnacele pe care şi le ia Popa! Undeva, în întuneric, se lăţeşte un rânjet.

În spatele crucilor

«Să îi apărăm pe cei care nu o pot face». Fotbalul ăsta în care crucile curg azi precum curgeau pe vremuri osanalele pentru Partidul iubit şi Conducătorul luminat ratează, trecând pe lângă acest precept de temelie al umanităţii, cel mai profund îndemn al spiritualităţii la care se revendică. 

Ăsta e iadul lui, de care nu va scăpa decât începând prin a-şi recunoaşte bubele şi a spune adevărul. Până acum, mai degrabă i s-ar fi potrivit urletul în faţă al bătrânului Jack: "You can’t handle the truth!". Tu nu poți să te descurci cu adevărul!