Cum stăm?

I-a prins bine fotbalului nostru cel de toate zilele că a mai scos capul în lume, fie și pe o uliță europeană, cât să vadă cam ce e de capul acesta. Vede, vede, dar și înțelege ceva?

Când FCSB ia zece în două meciuri de la o echipă oarecare din Danemarca, e limpede că patronul trebuie lăsat să se întoarcă la oile lui, antrenorul să se apuce de muncă, fără scurtături, de la nivel de județeană, să învețe o meserie, iar jucătorii să meargă să se recalifice.

Unii habar n-au să dea o centrare, alții nu știu să facă o preluare, în schimb – mofturi. O echipă de moftangii, de umflați cu pompa, ca să păcălească patronul la cântar în caz că e cineva suficient de naiv încât să mai cumpere de la această fabrică de țepe.

Iar moftangiii până la urmă își arată valoarea. Și asta este: interior zero cinci peste hotare, zero cinci acasă. Iar dacă l-ar duce într-adevăr capul, cum își închipuie că-l duce, patronul ar angaja niște profesioniști și și-ar vedea de hobby-uri, de cele bisericești și telenovele turcești. Mai dulce însă decât banul este gâdilarea vanității în direct la toate televiziunile vânătoare de nimicuri, căci precum se știe căruța goală face mai mult zgomot.

Rezultatele Clujului și coada nenumitului

Pe de altă parte, CFR Cluj, așa cum e ea, cu veteranul Deac încă mânat de ambiție și cu Dan Petrescu insuportabil și eficient, e mai aproape de Europa decât o să mai fie vreodată FCSB cât timp își va mai băga nenumitul coada.

În Superligă, Rapidul lui Mutu se chinuie pe la Sibiul lui Măldărășanu, dar până la urmă câștigă fiindcă filiera belgiană merge în Giulești încă de pe vremea lui Manu Godfroid. Totodată, nu e întru totul lipsit de sens să constatăm că Rapidul este una dintre echipele care au mai puțin de suferit când intră pe mâna arbitrilor români.

Apă, vin și sifon

La Petrolul, Tamaș a tulburat apele, apa s-a transformat în vin, plus că a scos la iveală și sifonul. Lupii galbeni au toate motivele să fie supărați pe fostul câine roșu, care încă mai poate să joace fotbal cu picioarele, deși are serioase probleme cu echilibrul. Tamaș e un luptător, dar poate că ar trebui să lupte pentru o echipă cu mai puțini suporteri și mai puțină presiune.

Petrolul, care nu va ajunge la retrogradare, cum i-a profețit Tamaș, dar căruia nici bine nu îi va fi, a pierdut greu, deși firesc, la Craiova lui Rădoi, care încă are momente de inspirație ca antrenor, mai ales la schimbări. Iar plonjonul lui Rivaldinho a fost frumos.

Craiova Mititeilor, înfrântă și la Botoșani, e un rotisor la care se tot învârt antrenorii. Știm deja deznodământul, ca o bilă de la loto, va ieși din urnă eternul Napoli, mereu disponibil, fiindcă nu e ca și cum are sute de oferte dintre care să aleagă.

Neagoe a readus la viață Universitatea din Cluj, totuși o nou-promovată. Iar Rădoi, chiar și câștigându-l pe Ronaldinho la loz în plic, e clar că încă nu poate să aducă titlul la Craiova. Celelalte formații zăbovesc într-o zonă cu desăvârșire gri.

Ce este și ce nu este

Proiecte mai serioase sunt totuși Sepsi și Farul. Primul cam ridicat pe banii contribuabilului la statul maghiar, al doilea pe viziunea lui Hagi. Care a făcut lucrurile corect, a crescut tineri, a vândut jucători, a făcut profit, a luat-o de la capăt.

Are angajați buni, el însuși a devenit antrenorul bun care ne-am fi dorit să fie acum douăzeci de ani, la barajul cu Slovenia. Proiectul lui Hagi nu a dat fotbaliști foarte mari în Europa, e adevărat. Dar a dat constant nume noi și interesante: acum e rândul lui Pitu, iată.

Pe de altă parte deci, proiectul lui Hagi e cel mai bun din România, sunt decenii deja de când nimeni nu face lucrurile mai bine, cu cap, perspectivă și multă muncă.

Așa stăm: cel mai echilibrat club este acela al celui mai bun jucător român din toate timpurile, un club care, totodată, dă o echipă incapabilă de vreun rezultat european. E mult? E puțin? Cum bine zic și gemenii noștri de la sud de Dunăre, filosofii bulgari: ce este – este, ce nu este – asta e.