Ion Țiriac, 83 de ani, reconstituie deziluzia trăită în fața americanilor, în Cupa Davis 1972, moment pe care-l descrie drept „cel mai trist rezultat din carieră”. Admite că a cedat fizic în meciul vital cu Stan Smith și spune care e singurul lucru pe care i-l reproșează lui Ilie Năstase. Acesta din urmă rememorează desfășurarea finalei din '72, evocă o greșeală care a contat enorm în deznodământul meciului și mai are un mesaj pentru Mugur Isărescu.
Cinci decenii n-au putut să vindece complet rana lui Țiriac. Din ea, mai „picură” chiar și azi regretele și frustrările adunate în acele zile de octombrie '72. Tip sobru și detașat, cerebral și direct, mereu aflat la control, așa cum ne lasă să-l percepem din aparițiile lui publice, fostul nostru campion își schimbă brusc tonul și abordarea atunci când aude motivul apelului.
Mâhnirea i se simte ușor în voce și parcă ar vrea să scape cât mai repede de întrebări, adică de povara pe care n-au șters-o nici faima, nici banii, nici dineurile cu bogătașii lumii.
Ion Țiriac: „Mi-a scăpat printre degete”
Însă, ca-ntr-o proiecție a unei amintiri alb-negru, cu el ridicându-și racheta și îndreptându-se către un ultim game la serviciu, cum avea să se întâmple în acel dezolant 0-6 cu Smith, Țiriac acceptă să parcurgă culisele înfruntării cu americanii, pe care le relatează de parcă s-ar fi scris ieri, nu acum jumătate de secol.
„Amintirile sunt foarte frumoase, dar rezultatul meu e foarte trist. Adică ăsta a fost cel mai trist rezultat al carierei mele de jucător de tenis. Aveam șansa să câștig și eu o dată un «Campionat Mondial» și mi-a scăpat printre degete! Probabil că asta e viața de sportiv, n-ai ce să-i faci. Astea sunt amintirile”, spune Țiriac, pentru Gazetă.
Maratonul care încă doare
Un succes și o înfrângere la simplu, ambele în cinci seturi-monument, și o „palmă” greu de digerat la dublu alcătuiesc bilanțul lui Țiriac din bătălia cu SUA. Fostul jucător intră cu avânt într-o discuție sensibilă și nu ezită să se învinovățească atunci când e întrebat despre lucrurile care n-au funcționat în acea finală.
„Toată lumea spune: «Năstase, Năstase, Năstase». Nu, are și Țiriac vina lui! Vina mea e că n-am mai avut benzină la 33 de ani, în ziua a treia, din nou în cinci seturi, cu Stan Smith. Tot așa pierdusem cu el și în '69, tot în cinci seturi, tot așa am pierdut și în Carolina, de la 2-0 la seturi cu Froehling (n.r. - în 1971, tot contra Statelor Unite, înfrângere în 5 seturi cu Frank Froehling) și așa mai departe.
Să pierzi un dublu pe care cu un an înainte îl câștigaserăm în trei seturi, la ei acasă... să-l pierzi în felul în care l-am pierdut?!”, se întreabă Țiriac, o trimitere către acel inexplicabil 2-6, 0-6, 3-6 în „dublul” cu Stan Smith și Erik van Dillen.
Ion Țiriac: „N-am știut să-l stăpânesc pe Năstase”
Punctual, ce îi impută Țiriac lui Năstase în confruntarea ce a privat România Socialistă de o primă Salatieră de Argint? Proaspăt campion la US Open cu o lună înainte, Nasty n-ar fi pregătit duelul cu americanii cu același devotament arătat de Țiriac.
„Sigur că e de vină și Ilie Năstase, dar sunt de vină și eu că n-am știut să-l stăpânesc pe Năstase sau n-am știut să trimit, ce era aia?, Securitatea după el. Și în loc să vină lunea în săptămâna finalei de Cupa Davis, trebuia să vină cu trei săptămâni înainte, cum am venit eu!
Eu mă antrenam 6-7 ore pe zi cu cehul Jan Kukal, eu l-am plătit să vină, cădeam jos fizic, iar el spunea: «Încă-un sfert de oră, încă-un sfert de oră». Ei, uite că sfertul ăla de oră totuși nu mi-a ajuns. Asta e istoria... Nu mi-o mai aminti! A fost foarte frumos, dar asta e.
Domnul Năstase are atâtea Grand Slam-uri, e personalitatea care e, dar Țiriac, săracul, era bine să aibă și el un titlu. Asta e, n-am ce să mai fac”, oftează fostul mare jucător.
Ion Țiriac: „Zilele alea nu se mai întorc”
În vârstă de 83 de ani, Țiriac încheie prin a compara tabloul acelor zile cu realitatea sărăcăcioasă în repere a vremurilor noastre. „În rest, din alt punct de vedere, cu tot respectul pentru toată lumea și megastarurile pe care le avem în toate sporturile unde am avut campioni mondiali și campioni olimpici... zilele alea în România nu se vor mai repeta niciodată! N-au mai fost și nici nu vor mai fi! Erau 22 de milioane de oameni care jucau tenis contra Americii, așa se spunea pe vremea aia, nu Statele Unite. Ajunseserăm să-i batem și noi o dată pe americani, dar iată că nu i-am bătut”.
Vorbesc cu Năstase destul de des. Pe el n-ai voie să-l arunci la gunoi. Cu bune, cu rele, Năstase e al nostru! Am împărțit 50 de ani cu el același pat. Nebun n-oi fi să nu mai vorbesc! O fi el, poate, dar eu nu sunt. Dar nu discutăm deloc despre meciul ăla!
- Ion Țiriac
Ilie Năstase: „Îmi reproșez că am ajuns prea târziu la București!”
- Bună ziua, domnule Năstase! Intru direct în subiect, zilele acestea se împlinesc fix 50 de ani de la un eveniment important din cariera și viața dumneavoastră. Ghiciți care?
- Bineînțeles, finala Cupei Davis de la București cu Statele Unite. Pierdută... știți cum.
- Probabil că e inutil să vă întreb dacă părerea de rău e vie și acum. Cum priviți totuși astăzi, la o jumătate de veac distanță, ce s-a întâmplat atunci?
- Sentimentul de regret nu a dispărut, asta e clar. De fapt, e aproape la fel ca atunci.
Venea după triumful la US Open
- Au circulat tot felul de legende pe marginea acelei finale cu americanii. S-au insinuat lucruri despre cum v-ați prezentat. Era a treia finală, după cele de la Cleveland în 1969, 0-5, și Charlotte 1971, 2-3. Nu doar iubitorii de tenis, ci și specialiștii ne considerau favoriți.
- Știu tot ce s-a scris și s-a vorbit. Adevărul meu este că îmi reproșez că ajunsesem târziu la București. În plus, venisem obosit după un sezon intens de turnee în America.
- Tocmai câștigaserăți US Open la Forest Hills, după o finală memorabilă cu Arthur Ashe. Cu două luni mai înainte pierduserăți dramatic finala de la Wimbledon, după 5 seturi. Erați într-unul dintre cele mai bune momente ale carierei.
- Da, problema este că jucasem mult, poate prea mult, turnee pe ciment, apoi la US Open, care se desfășura la Forest Hills, pe iarbă. Nu a fost timp pentru reacomodarea cu zgura, iar aici este vina mea că nu am venit mai devreme la București.
Obsesia numită Stan Smith
- Totuși, a surprins pe toată lumea că în prima zi a finalei de Cupa Davis ați pierdut meciul cu Stan Smith, marele rival din acei ani. Iar asta tocmai pe suprafața dumneavoastră favorită. Și ați pierdut în 3 seturi la zero, 9-11, 2-6, 3-6.
- El a jucat foarte bine, a fost mai bun decât mine în acea zi. Dacă vin acum și spun că în afară de faptul că nu eram foarte proaspăt fizic, nu eram în apele mele, mai aveam și bășici în palma mâinii drepte, cum sună?
- Probabil ca un alibi. Alt moment decisiv a fost meciul de dublu pe care l-ați pierdut tot așa, în 3 seturi, în fața perechii Stan Smith-Erik van Dillen, 2-6, 0-6, 3-6. Erați favoriți, erați campioni la Roland Garros, erați aproape imbatabili dumneavoastră cu Țiriac.
- Țiriac are dreptate, acolo s-a pierdut finala. Smith, normal, a jucat bine, dar Van Dillen, care era eminamente jucător de dublu, a jucat excepțional.
- A părut că nu comunicați ca de obicei? S-a speculat că erați certați.
- Nici nu mai avem nevoie să vorbim, nu vorbeam prea mult fiindcă ne înțelegeam din priviri.
Scurt mesaj pentru Mugur Isărescu
- În ultima zi, Ion Țiriac a luptat eroic cu Smith, dar a pierdut în 5 seturi, iar victoria dumneavoastră cu Tom Gorman nu a mai contat.
- Finala aia a fost ultima șansă să câștigăm Cupa Davis, care avea și o semnificație aparte. Era singura competiție din tenis în care jucai în echipă. Și jucai și pentru țara ta. Rămâne părerea de rău. Și nu doar pentru ce a fost atunci, ci pentru ce se întâmplă acum.
- Vă referiți la situația Arenei BNR?
- Evident. Pentru știința domnului guvernator, Arena BNR a fost construită în 2-3 săptămâni de regimul Ceaușescu. Sigur, atunci se putea și așa. Cu armata, cu soldați, dar a fost construită. A fost ridicată chiar atunci, cu puțin timp înaintea finalei. Arena nu este construită de Banca Națională, să fie limpede. Asta apropo de situația de acum.
{{text}}