Sfântul Balon

Nicio umbră. Niciun «Da, dar… ». Plein soleil, cum ar zice compatrioţii săi. Sau cum ar zice Hugo Pratt, tatăl lui Corto Maltese: «Sous le soleil de minuit». Sub soarele miezului nopţii. 

Căci da, spre miezul nopţii, când prinţesele se transformă în cenuşărese, Karim a făcut fix pe dos. A lăsat jos joggingul de periferie pentru un sacou de gală. Sub ochelarii fini, ochii îi sclipeau. Gluga era tot acolo, invizibilă, doar că asumată, golită de sensul unui destin trist. Karim strălucea. 

În spatele lui era pusă pe foc o poveste sumbră, consumată de miile de gesturi impecabile, fără recurs la tribunalul binelui.

Celălalt drum

Fotbalistul Benzema, în acea seară de la Theatre du Chatelet, îi zâmbea în depărtare omului care a fost. Era cel mai bun din Europa. De fapt, din lume. 

Şi nimeni nu poate contesta asta. Benzema, fost paj la curtea împăratului Cristiano (ce tackling sec la ego-ul portughezului atunci când l-a numit printre idolii săi pe celălalt Ronaldo!), fost ex-internaţional, fost inculpat şi aflat actualmente în stare de condamnare la închisoare cu suspendare pentru o faptă penală petrecută în cantonamentul naţionalei Franţei, acel Benzema a cărui viaţă extrasportivă o trec mai toţi cu vederea, de ca şi cum un gol în vinclu ar putea şterge o complicitate la tentativă de şantaj, trona deasupra lumii lui cu aerul unui şoarece de bibliotecă, sau de moschee, sau de învăţător într-o tabără de refugiaţi ai soartei. Karim levita deasupra Leviatanului.

Cel care nu se zvârcoleşte

E o poveste luminoasă născută din întuneric. O poveste ţesută din mii de acţiuni de o corectitudine care ţine de o formă înaltă de fotbal, inaccesibilă celor mai mulţi azi. 

Şi nu doar tehnic, ci şi moral, în toate sensurile moral, de la sacrificiu în favoarea unui coechipier – şi nu doar a acelui coechipier – până la absenţa trucurilor detestabile ale atacanţilor care se aruncă, se zvârcolesc, se prefac ca în cele mai bufe comedii cerşind ceva ce nu e al lor, şi încheind cu absenţa certurilor, a protestelor, refuzul de a se da în spectacol şi de a-şi expune ca pe nişte dessous-uri nervii de primadonă.

Mergând aşa, drept, pe iarbă, Karim a învelit cu o şapă de plumb tot călcatul strâmb adus cu el din asfaltul şi betoanele suburbiilor. Karim cel vechi nu a dispărut. E doar ţinut sub control. Dar nu se întâmplă aşa cu noi toţi?

Dirijorul sufletelor pierdute

„Karim nu e doar un atacant, un marcator. Karim e fotbalul”. Venită de la Ancelotti, antrenorul său, declaraţia are parfum de subiectivism. Dar ea e atât de adevărată încât aprobi pe loc, fără rezerve. Benzema e o orchestră şi pe deasupra mai ia şi bagheta de dirijor! 

Sau, mai bine zis, e dirijorul dirijorilor Realului, e cel în jurul căruia gravitează chiar şi cei care fac jocul, are un magnet fantastic la mingi - unii ar numi asta noroc, dar e, de fapt, o ştiinţă subtilă de a şti înaintea tuturor încotro o va lua pârdalnica. 

„Karim the Dream” au titrat cei de la L’Equipe, mereu gata de fanfare. E bine găsit, dar e greşit. Benzema nu e un vis, nu e ceva ireal, nu e dincolo de imaginaţie. E, dimpotrivă, un tip obişnuit care iubeşte fotbalul şi care a priceput că fotbalul poate fi viaţa sa, cealaltă viaţă, departe de umbre, sub lumini.

Şi pentru asta a devenit fotbalul. Fotbalul acesta dispreţuit de unii, sacralizat de alţii, ne arată esenţa lui adevărată, de vehicul pentru suflete rătăcite. Iar Karim e dovada că nu trebuie să fii Messi sau Mbappe pentru a atinge cerul cu degetul. Asta e lecţia lui Karim pentru toţi cei care se cred condamnaţi. Chiar şi cu suspendare.

Fraza lipsă

„Acest Balon de Aur e al poporului”, a zis Benzema la finalul discursului de acceptare. Un pic teatral, dar adevărat. Mulţi se regăsesc în el. Mulţi de pe drumul lui sau de pe margini. 

Puţin mai devreme evocase momentele grele, cu punerea lui la colţ după sordida afacere. Nu a avut nimic de reproşat. Dar nici n-a exprimat vreun regret. Păcat. Departe, în penumbra din spatele ultimelor rânduri ale uriaşei săli care îl aclama, fantoma lui Valbuena s-ar fi înclinat recunoscătoare.