Pe 25 octombrie 1972, în prima manșă din turul secund al Cupei Campionilor Europeni, FC Argeș scria una dintre paginile de glorie ale fotbalului românesc. Învingea cu 2-1 uriașul Real Madrid, o formație care până la acea oră își trecuse deja în palmares 6 trofee supreme continentale!
Eroul partidei din Trivale a fost Gicu Dobrin, gol (din penalty) și pasă decisivă la reușita lui Prepurgel. Piteștenii au evoluat fantastic și doar ratările imense i-au privat de un succes mai clar, stârnind inclusiv admirația spaniolilor.
50 de ani de când FC Argeș dobora colosul Real Madrid în Trivale
În tribune a luat loc și legendarul președinte al albilor, Santiago Bernabéu, un admirator declarat al lui Dobrin. Cu această ocazie, don Santiago i-a acordat un interviu cunoscutului ziarist Eftimie Ionescu, iar dialogul a fost publicat în revista „Fotbal”, suplimentul cotidianului „Sportul”.
Astăzi, Gazeta vă oferă în exclusivitate acest regal publicistic, cu mențiunea că intertitlurile ne aparțin.
De ce a cumpărat vedete din America de Sud
„Cu imensul trabuc în colțul gurii, cu panglica roş-albastră a „Legiunii de Onoare” la butonieră, cu mersul de om în plină putere, cu privire neobosită de tânăr, Santiago de Yeste Bernabéu apare pe strada mare a Piteştiului, Corso-ul de atâția ani al oraşului ajuns astăzi un campion al industriei noastre, ca o figură familiară, ca unul dintre miile de argeşeni care îşi fac acolo siesta în această după-amiază de octombrie.
Preşedintele lui Real Madrid îşi poartă cu vioiciune şi umor cei 77 de ani. Piteştiul e una dintre nenumăratele lui halte de-a lungul şi de-a latul pământului, dar una care va pune un dar frumos în imensul sac de amintiri al lui Don Santiago, decanul de vârstă şi de funcţie al tuturor preşedinţilor de cluburi de pe glob.
Are 28 de ani de proprietate a fotoliului de conducere al Realului unde, la 16 ani, debuta în postul de inter dreapta. Și nu fără succes.
- Señor Santiago, deţineţi, probabil, secretul reuşitei în materie de dirijare a unui club.
- E prea mult spus un secret. Adevărat rostit e doar o experienţă. Mi-am dat seama că pentru un conducător al acestei frânturi de viaţă, aşa de gingaşă cum este viaţa unui club sportiv, principalul este să găsească unde apare punctul nevralgic şi să ştie să pună totdeauna degetul pe această rană. La asta s-a redus, în fond, întreaga mea activitate la Real Madrid de care, cu toate rugăminţile înlăcrimate ale soţiei şi ordinele medicilor, nu mă pot despărţi.
- Dar o să ne spuneţi totuşi „reţeta fabricării” marelui Real care domina fotbalul european şi chiar al lumii, în urmă cu zece ani?
- Prima condiţie, îndeplinită în anii 1958-1960, era aceea că echipa noastră avea un nucleu de jucători autohtoni foarte dotaţi, legaţi puternic sufleteşte de club. Şi cu ei am făcut plecarea spre marea echipă. A doua etapă a operaţiei a fost aceea foarte cunoscută de obţinere a unor jucători de superclasă din aproape toată lumea. Acum, când priviţi înapoi la cea mai bună Real Madrid din toate timpurile, veţi crede, poate, că alegerile noastre erau dictate numai de criterii tehnice. Dar n-a fost aşa.
Noi am urmărit să aducem sub tricourile Realului nu numai jucători foarte mari, ci, poate mai înainte de asta, fotbalişti foarte populari, foarte iubiţi. Ştiam că Argentina îl divinizează pe Di Stéfano şi aducându-l la Madrid am realizat automat operaţia obţinerii a cel puţin 500.000 de suporteri din America de Sud. Ştiam că Franţa întreagă trăieşte pentru Kopa şi Franţa fotbalistică a devenit marea noastră susţinătoare când micuţul dribler de la Reims a îmbrăcat tricoul alb al clubului nostru.
La fel am judecat şi în cazurile Santamaría, când am câştigat Uruguayul, sau Dominguez, când am atras printre simpatizanţii noştri şi cealaltă jumătate a Argentinei, aceea care nu-l iubea, poate, pe Di Stéfano. Impuşcând doi iepuri cu un singur glonte am ajuns ca victoriile Realului să aibă un ecou de două ori mai mare decât l-ar fi avut, să zicem, utilizând jucători de peste hotarele Spaniei, dar numai dintr-un singur continent.
Care i-au fost cei mai dragi jucători lui Santiago Bernabeu
- Înţelegem din asta, señor Bernabéu, că formaţia aceea care îşi făcea o distracţie din a câştiga cupele campionilor europeni v-a rămas şi cea mai dragă.
- Nu! O să vă mire, sigur, când o să vă răspund că echipa Realului pe care am iubit-o cel mai mult e formula din 1966, aceea care câştiga Cupa Campionilor Europeni în finala cu Partizan Belgrad. O să înţelegeţi de ce atunci când o să vă reamintiţi că formaţia aceea era crescută de noi. Sigur că de un Di Stéfano sau de un Santamaría mă leagă amintiri înduioşătoare şi niciodată n-o să le putem nega marile contribuţii la faima Realului. Dar când ajungi să-ţi faci o echipă numai cu ceea ce ai crescut în clubul tău, ei bine, atunci satisfacţia lasă cele mai frumoase urme în minte şi în inimă.
Noi i-am lansat atunci pe arena celebrităţii europene pe Amancio şi pe Grosso, pe Velázquez şi pe Pirri, pe De Felipe şi pe Serena. Era o reuşită în materie de reconstruire a unei echipe în care, o spun şi acum cum o spuneam şi atunci, n-aş fi crezut în clipa în care am decis să renunţăm la importul de jucători pentru a ne întoarce grija şi atenţia către talentele generaţiei de fotbalişti spanioli aflate în urcare.
- Nu ştiu dacă nu greşesc din nou deci crezând că jucătorul de la Real pe care l-aţi admirat, l-aţi preţuit cel mai mult se găseşte în acest grup al talentelor descoperite de Miguel Muñoz, inamovibilul dumneavoastră antrenor.
- Greşiţi iarăşi! Jucătorii pentru care am cea mai mare simpatie, pe care-i compătimesc şi îi preţuiesc, chiar cu o bună doză de slăbiciune, sunt rezervele. Nimic nu mă impresionează mai mult şi nu mă doare mai mult decât suferinţa aşteptării acestor băieţi care trebuie să învingă în fiecare duminică dezamăgirea şi descurajarea şi, de luni, să ia de la capăt cursa speranţei.
La noi, la Real, exista o extremă aproape de perfecţiune, îl chema Bueno, dar nu ştiu dacă a jucat de cinci ori în vreo cinci ani pentru că adversarii lui de post se numeau Kopa şi Gento. Ei bine, în fiecare nou început de stagiune decizia menţinerii lui Bueno în lotul nostru reprezenta pentru mine cea mai dureroasă clipă a anului şi, după patru victorii ale tăriei sufleteşti a întregului comitet director de la Real, la a cincea discuţie a cazului ne-am lăsat învinşi şi Bueno a plecat spre alte zări, înconjurat de toată simpatia noastră, de toată admiraţia noastră. Dintotdeauna m-am ocupat, de aceea, mai mult de rezerve decât de titulari, simţind mereu drama de pe banca din marginea terenului, unde şi eu am stat de multe ori în anii adolescenţei.
- Socotiţi fotbalul actual drept o consecinţă logică a evoluţiei metodelor de antrenament?
- Într-un fel, da. Era şi imposibil ca fantastica revărsare de mijloace moderne întrebuinţate în antrenament să nu determine avantajul jocului în forţă, deci al calităţilor pe care le poţi îmbunătăţi prin antrenament, în defavoarea jocului foarte tehnic, făcând apel mai întâi la mijloacele specifice fotbalului. A existat o curbă tare periculoasă, în cursa asta un timp; din fericire, înregistrăm o redresare prin apariţia celor două formații de superclasă ale fotbalului realist şi viguros, selecţionata Republicii Federale a Germaniei şi, mai cu seamă, Ajax.
Cum s-a simțit la Pitești și de ce și-a propus să meargă în Deltă
- Apropo de Ajax, dacă aţi avea o sticluţă cu elixirul fermecat al lui Faust şi aţi face din Di Stéfano, Kopa, Gento, Rial, Santamaría şi ceilalţi nişte flăcăi în plină vigoare. Dacă aţi prezenta deci marele Real de odinioară în faţa marelui Ajax de astăzi, cine ar avea câştig de cauză?
- Mi-e imposibil să-mi închipui ce reacţii ar avea una faţă de alta două formaţii aşa de diametral opuse sub absolut toate aspectele. Sigur, cum spuneam, există această reprezentare cu multe note de virtuozitate, a fotbalului modern prin ceea ce realizează fotbaliştii vest-germani şi olandezi. Totuși, ca turnură generală, fotbalul este pândit încă de pericolul violenţelor şi al exageratei patimi a suporterilor.
Există, tot mai accentuat, pericolul arbitrajelor neautoritare şi neobiective, care mi se pare că înaintează chiar mai repede decât furia fanilor orbiţi de pasiune. Civilizaţia ne oferă mijloacele spre a ieşi din impas pentru că eu, unul, cred că, spre exemplu, arbitrii trebuie stabiliţi prin tragere la sorţi în ziua meciului şi trimişi cu avioanele în oraşele unde au loc jocurile, jocurile de campionat intern, fiindcă ele sunt în primul rând prejudiciate de insuficienţa arbitrajelor.
- Cum v-aţi decis să veniţi la Piteşti?
- Vă spuneam că am destule împotriviri privind călătoriile mele şi o să înţelegeţi că uneori capitulez. Acum însă mi-am zis: trebuie să mă duc! Era un meci foarte greu. Şi doream sincer să văd România. Ştiu că şi în limba dumneavoastră există o vorbă: a rămas cu gura căscată. Aşa am rămas de mai multe ori aici. Credeţi-mă, aş avea şi alte mijloace ca să vă flatez! Însă niciodată nu mi-a fost dat să trăiesc clipe de adevărată emoţie cum am trăit luni noaptea - de pildă - la Piteşti. Că se poate organiza o găzduire atentă, care să nu scape nimic din ceea ce ar putea face comod și plăcut un sejur, asta o știu foarte bine din propria experienţă.
Dar la Piteşti, în România, am întâlnit mult mai mult decât atât, am întâlnit sinceritate şi veritabilă simpatie, lucruri care-ţi merg direct la inimă. Când am coborât din automobil, după drumul Otopeni-Piteşti, am intrat într-o veritabilă baie de amiciţie şi de bunăvoinţă. Era numai un început, totul a fost aşa până la sfârşit. Micul meu Santillana îmi spunea marţi seara, după acel spectacol de o generozitate şi o ritmicitate uimitoare, pe care ni l-au oferit tinerii artişti de la marele Combinat Petrochimic din Piteşti, că niciodată nu s-a simţit aşa de bine, ca acasă. Iau cu mine o hartă a României, o servietă de prospecte turistice româneşti şi pot să vă anunţ că voi fi din nou aici, în aprilie, anul viitor.
Dar nu pentru fotbal, ci pentru cealaltă inimă a mea, pescuitul. Mă duc în Deltă, va fi tot aşa de frumos ca la Piteşti, voi fi cu Fernando, prietenul meu din copilărie, şi voi cunoaşte astfel şi altă parte din această ţară de oameni generoşi şi sensibili, cum - v-o repet - n-am întâlnit prea des. Am o singură mare grijă, acum, să fim şi noi în stare, la Madrid, să răspundem avalanşei de gesturi sincere şi mişcătoare cu care s-a confundat şederea noastră la Piteşti.
Vreau ca, atât cât voi mai rămâne la preşedinţia Realului, să realizăm întâlniri regulate cu clubul FC Argeş pentru că, vă spun acum un mare secret pe care îl mai ştie numai Miguel Muñoz: îmi place teribil Dobrin şi mă incită să-l văd jucând cât mai des!
Cu imensul trabuc în colţul gurii, cu mersul de om în plină putere, cu privirea neobosită de tânăr, Santiago de Yeste Bernabéu ne spune, surâzător, cu multă grijă pentru pronunţie, «La revedere!». Şi urcă în automobilul ce-l va duce la aeroport”.
CV Santiago Bernabéu
- S-a născut pe 8 iunie 1895, la Almansa (Spania)
- A jucat fotbal, ca atacant, la Real Madrid, în perioada 1913-1927
- A fost al 11-lea președinte al lui Real Madrid, în perioada 15 septembrie 1943 - 2 iunie 1978
- În cei aproape 35 de ani ca boss al lui Real, a câștigat o mulțime de trofee. Cele mai importante: 6 Cupe ale Campionilor Europeni, 1 Cupă Intercontinentală, 16 titluri de campion al Spaniei și 6 Cupe ale Spaniei
- În mandatul său, la gruparea madrilenă au evoluat o pleiadă de superstaruri: Alfredo Di Stéfano, Ferenc Puskás, Francisco Gento, Héctor Rial, Raymond Kopa, José Santamaría, Miguel Muñoz, Amancio sau Santillana
- A decedat pe 2 iunie 1978, la Madrid (Spania)
- Arena pe care evoluează Real îi poartă numele încă din anul 1955
Noi am jucat sub așteptări, adversarii nu ne-au lăsat să ne facem jocul. Mi-a plăcut foarte mult Dobrin, un fotbalist de mare clasă.
- Miguel Muñoz, antrenor Real, în „Sportul” din 27 octombrie '72
Îmi pare rău că am părăsit terenul mai devreme, mi-a recidivat o accidentare mai veche. Dobrin m-a încântat efectiv! Îi mai remarc pe Prepurgel și pe Radu.
- Amaro Amancio, atacant Real, în „Sportul” din 27 octombrie '72
Casetă tehnică FC Argeș - Real Madrid 2-1 (1-1)
25 octombrie 1972, CCE, turul secund, prima manșă
- Au marcat: Dobrin (24'-pen), Prepurgel (62') / Anzardo (42')
- FC Argeș: Vasile Stan - Marcel Pigulea, Constantin Olteanu, Remus Vlad, Petre Ivan - Ion Prepurgel, Marian Popescu - Constantin Radu, Radu Troi (46' Ion Roșu), Nicolae Dobrin, Radu Jercan
Antrenor: Florin Halagian - Real: Mariano García - José Luis López, Gregorio Benito, Ignacio Zoco, Juan Verdugo - Antonio Grande, José Pirri, Manuel Velázquez - Amaro Amancio (50' Rafael Maranon), Carlos Santillana, Eduardo Anzardo
Antrenor: Miguel Muñoz - Arbitru: David Smith (Anglia)
- Stadion: 1 Mai
- Spectatori: 15.000
{{text}}