omiS

Trăim o psihoză generalizată, încercăm o terapie de grup.

Mai toată declinarea publică a acestei poveşti nu este despre ea, este despre noi. Avem o apetenţă aparte în a ne plasa rezervele strategice de sentimente şi speranţe în oameni providenţiali. Pot fi un sportiv, oameni politici, figuri publice, oricine care ne dă un mic sens, ne spune că nu suntem singuri şi pierduţi în spaţiu.

Acestui far al beznei societale îi betonăm personalitatea în interiorul nostru până când el devine un alter ego. Din acel moment, ce i se întâmplă bine ni se întâmplă şi nouă şi ce i se întâmplă rău, aşijderea. 

Nu contează că la un moment dat ne dezicem public de el, chiar şi de trei ori până-n zori. Vă aduceţi aminte de gluma aceea: când câştiga era «fata noastră», când pierdea era «machedoanca naibii». Dar asta se întâmpla pentru că ne durea. Era sub pielea noastră, era prizoniera noastră epidermică şi noi a ei. De aceea, de când deasupra existenţei noastre s-au aşternut această ciupercă atomică și posibilitatea distrugerii toate a unei statui avem ceea ce vedem. 

Unii care vor inventa în curând o disciplină nouă, simosalvareologia, alţii care o calcă în picioare precum fac ucrainenii cu steagurile ruseşti în localităţile eliberate. Dar încă o dată: nu e despre ea, e despre noi.

Nu ni se putea întâmpla nouă

Multă vreme am privit de la distanţă, când distraţi, când obiectiv indignaţi, mai mereu băşcălioşi, că asta ne iese cel mai bine, toate cazurile de tipul ăsta, sau asemănătoare, ori suspiciunile, ori informaţiile despre ipoteza trişatului altora. Câteodată s-a iscat chiar harţă publică pentru că există statui pentru români şi în afara României, e firesc, dar acolo e o miză cu răspundere limitată.

Când Lance Armstrong a recunoscut că s-a dopat masiv şi pe lungă durată în ciuda faptului că nu a fost testat niciodată pozitiv ori când au apărut date tulburătoare despre chimia sacrosanctelor Williams, unii care şi-ar fi băgat mâna în foc pentru aceste personalităţi nu au născut cruciade publice în apărarea lor, nu. Şi-au înghiţit amarul şi, eventual, s-au dezis de sportul respectiv, gata, capitol încheiat, să vă spălaţi pe cap cu ei! Şi mereu am crezut, ca la război, că gloanţele îi nimeresc doar pe alţii.

Am mers ca somnambulii către această prăpastie. Era ca şi cum posibilitatea de a cădea nu ar fi existat, deşi se întâmpla peste tot în jurul nostru. Am trăit un basm şi acum ne-am trezit plonjând cu sufletul înainte.

Lumea ei, lumea noastră

Halep nu ne-a cerut mai nimic în aceşti ani şi nici nu ne-a dat foarte mult în termeni de comunicare. Puţine interviuri adevărate, nu cele pe fugă, un drum personal cu multe gropi, dar de care nu a făcut caz, nu s-a «dat» prin presă, nu e stilul ei. Multe comunicate în engleză, foarte bine. Din când în când a solicitat discreţie, perfect normal. 

Acum un milion de ani am stat la o masă de ceai cu ea şi mi s-a părut un om la începutul unui drum minunat, gata să se deschidă ca o floare. De o vreme arăta de ca şi cum se rătăcise. Părea desprinsă de aici, căutând alte lumi, alte Simone. Şi acum e tot în altă parte, pregătindu-se de o bătălie care ar putea fi una cu morile de vânt. E bătălia ei în care noi nu avem ce căuta. Ea rămâne cu ea. Şi noi cu noi.

Vidul

Atunci când ne-am îmbarcat fericiţi în racheta ei şi am văzut planeta la picioarele noastre am omis să înţelegem că o rachetă poate exploda. Şi noi odată cu ea. De aceea căutăm frenetic nu salvarea ei, ci a noastră, cotrobăim disperaţi după paraşute, dar suntem în spaţiul cosmic, unde nu e aer, nici gravitaţie. Cumva s-ar putea ca ea, chiar şi în situaţia dramatică în care se află, să aibă mai multe şanse de scăpare decât noi.