Oblemenco

Ce scriam când împlinea 50 de ani

Precum am promis aici, în Gazetă, acum două săptămâni - îmi place să țin promisiunile, tot așa cum îmi place și mă simt bine aflând că Mircea Sandu îl apreciază și el pe Compagno, la care țin și eu, coincidențele de gust cu competenții mă entuziasmează -, revin la Oblemenco, despre care mi se imputase că nu l-am pus lângă Bazil Marian printre "bombardierii" de clasă ai fotbalului nostru. 

Iată ce scriam în ziua în care împlinea 50 de ani - în mai 1995, acum 27 de ani.

O fază de viață

"La 50 de ani, câți sărbătorea în pauza meciului din Giulești, Oblemenco respira - stând destins în fotoliul său, acasă - aceeași forță ca pe teren altădată. 

Ce i-a spus în 10 minute lui Ionel Stoica a fost mai interesant decât tot ce au jucat Rapid și Steaua în nouăzeci. După cum vin și pleacă amintirile în capul nostru căruia numai sec nu se poate spune, îmi rămăsese din Oblemenco statuia lui. 

Singurul fotbalist român cu statuie ridicată în timpul vieții sale. Sincer și vesel vorbind, n-am avut nicio obiecție... 

Dar în acele 10 minute omul a spus 2-3 vorbe despre "o fază" din viața sa pe care nu știu cum am uitat-o: el nu a jucat niciodată în națională!

Un gol stupefiant

E for-mi-da-bil! E realmente un gol - un gol propriu-zis - în cariera lui comparabil ca "performanță" cu toate recordurile lui de golgheter, așa cum sunt ele bătute în legendă și consemnate de clasicul "Fotbal de la a la z" al lui M. Ionescu și M. Tudoran: "De 4 ori titlul de golgheter al campionatelor '66-'67, '69-'70, '71-'72, '72-'73, egalând astfel recordul celebrului Dobay; mai mult decât atât, a deținut și titlul de golgheter absolut al Diviziei A cu cele 170 de goluri înscrise". 

E un gol stupefiant această absență din națională a celui mai mare goleador oltean. Noi nici azi nu-l lăsăm să doarmă pe Angelo pentru"crima" făptuită cu Dobrin la Guadalajara, dar pentru că nu l-a "văzut" niciodată pe Oblemenco n-am auzit să i se fi cerut socoteală, lui sau altor selecționeri unici.

Iubit de peluză

Îmi caut în colecție vreun articol al meu în care să fi deplâns acest fenomen. Nu-l găsesc, oricât l-am lăudat. 

În sfârșit, ca să nu exagerăm, Oblemenco, la 50 de ani, în 1995, a ieșit din această fază cu o eleganță desăvârșită: el n-a ridicat glasul, nici piatra, a privit de sus, de pe soclul și din fotoliul său, spunând atât: "Am fost însă iubit de peluză". Era o frază care a bubuit cât unul din șuturile lui imparabile."

Discreție

La ora asta, după 27 de ani, încă bubuie această precizare: "Am fost însă iubit de peluză". Câți fotbaliști și-au mai clamat astfel celebritatea? Sunt mulți? Eu am început, de mic, cu Humis de la Venus. Mergeam pe stradă și, dacă-l vedeam, mă întorceam cu capul după el, ca să nu-l scap din ochi. Veneram fotbaliștii. 

Mai am, până la vârsta asta, acest obicei. Nu dau nume, încerc să păstrez discreție printre copilăriile maturității mele. Mă bucur însă că lui Oblemenco i s-a ridicat statuie.