Fostul selecționer Anghel Iordănescu, unul dintre cei mai importanți antrenori din istoria naționalei României, a vorbit la podcastul GSP despre toate subiectele importante din fotbalul românesc și a dezvăluit cum era stelist de mic, deși locuia în Giulești, cum a fost cooptat la copiii Stelei și de ce i-a plăcut mai mult viața de jucător decât cea de antrenor.
- Azi îl avem alături de noi pe Anghel Iordănescu, unul dintre cei mai importanți oameni din fotbalul românesc modern, fotbalul ultimilor 50 de ani. Bună ziua, domnule Iordănescu, bine ați venit!
- Bună ziua, mă bucur că sunt la dumneavoastră în emisiune.
- Sunteți sau păreți mai ocupat chiar și decât atunci când erați antrenor și aveați mult mai multe responsabilități. Ori de câte ori vorbim la telefon, sunteți pe fugă, într-o ședință, într-o întâlnire, mereu contra cronometru. Cum de sunteți atât de activ la 72 de ani?
- Nu să compară. Atunci când ești implicat în fotbal, indiferent că este jucător, indiferent că ești antrenor, manager, director sportiv, dacă ești dedicat acestei pasiuni, ești ocupat full-time. Referindu-mă la mine acum, pe lângă preocupările mele obișnuite, merg la orice meci la care pot ajunge, pentru că îmi place.
- Și în rest cu ce vă mai ocupați?
- Avem o afacere de familie și necesită foarte mult timp. O afacere în imobiliare, care susține familia, ne oferă stabilitatea financiară cu care am fost obișnuiți.
- Aveți 4 copii: 3 băieți și o fată. Maria este jurnalistă, Edi știm cu toții cu ce se ocupă, dar ce fac ceilalți doi băieți, Andrei și Alexandru? Unul a încercat cu fotbalul până la un punct, celălalt a făcut teologia.
- Ambii sunt amatori de fotbal, ambii sunt suporteri înflăcărați, ambii merg și îl susțin pe Edi din tribună. Unul dintre ei mai joacă fotbal de plăcere, dar ambii sunt angajații cu salariu, ca orice om.
- În această afacere de familie despre care vorbeați?
- Nu, separat. Au alte preocupări, în alte domenii de activitate.
- Spuneam mai devreme că sunteți un personaj care a fost mereu în prim-planul fotbalului vreme de 50 de ani - mai întâi, un jucător extraordinar, cel mai bun marcator din istoria Stelei și unul dintre cei mai buni ai naționalei, ulterior un antrenor uriaș, în special la Steaua și la națională, drept pentru care vi s-a spus Antrenorul secolului. Care perioadă v-a fost mai dragă, cea de jucător sau cea de antrenor?
- Nu se compară! Perioada de antrenorat a fost cea mai grea din viața mea, indiferent că am activat la echipa națională, la Steaua, în Emiratele Arabe Unite, în Arabia Saudită sau în Grecia. Nu se compară stresul și presiunea cu cele de când era jucător. Plăcerea cea mai mare ți-o dă cariera de jucător.
- Deci sunteți mai apropiat de anii '70, cei în care v-ați consacrat ca fotbalist, decât de stresul anilor de antrenorat, deși succesele mai mari, teoretic, au fost cele obținute ca antrenor, nu?
- N-aș putea să apreciez asta. Faptul că am jucat la un club ca Steaua, unde am câștigat campionatul și cupa, a însemnat enorm. În acea perioadă, ăsta era momentul de vârf al unui jucător de fotbal. Gândiți-vă că am îmbrăcat tricoul echipei naționale de 57 de ori - mă rog, au fost mai multe, dar s-a făcut o rectificare,. Am 21 de goluri, dar în realitate am dat vreo 34, că inițial s-au pus și cele din calificările olimpice.
- Vă mai amintiți cum v-ați apucat de fotbal?
- Da, îmi amintesc foarte bine! Și vă spun sincer că am rămas marcat. Locuiam în Giulești, dar nu eram rapidist, ci stelist.
- Cum se face că nu erați rapidist, fiind din Giulești?
- Nu știu... Tatăl meu era ceferist, un alt argument în favoarea Rapidul. Îmi amintesc că aveam 10 ani și un prieten foarte bun din cartier, care era stelist, m-a luat și mi-a spus «Hai să mergem cu tramvaiul 11 până în Ghencea, că are Steaua antrenament!». M-am dus, vă dați seama, dacă țineam cu Steaua ... Era echipa aia mare, se numea la vremea aceea CCA. N-am reușit să-i prind pe cei pentru care m-am dus, echipa întâi nu avea antrenament. Erau acolo copii de la clubul CCA care făceau antrenament. Pe margine am rămas și eu, ca orice copil care își dorea să vadă. Din întâmplare, o minge a ieșit afară, iar eu am luat acea minge și am început să jonglez.
- Totul natural.
- Natural și întâmplător. Atunci, cel care răspundea de academia de juniori la CCA, marele Romeo Catană, m-a întrebat "Puștiule, dar tu ce cauți aici?". "Am venit și eu să urmăresc antrenamentul". Mi-a întins un tricou și mi-a spus "Vrei să joci? Uite, intră la grupa asta". Cam 10 minute a durat totul, că era finalul antrenamentului. După aceea mi-a spus "Uite, am vrea să te legitimăm la Steaua". Mi-a dat două pachețele de rahat, o delicatesă pe vremea aceea, și un tichet de tramvai.
- Ca să aveți cu ce să vă întoarceți la antrenament.
- Exact. Și din ziua aceea, de la 10 ani, am rămas la CCA.
- Din întâmplare, dar dovedindu-vă calitățile din prima.
- Ulterior am promovat la juniori și așa am ajuns până la echipa mare.
- Și ați prins în anii aceia, final de ani '60, dar mai ales anii '70, niște generații extraordinare.
- La Steaua, când regretatul antrenor Ștefan Covaci m-a promovat la prima echipă, acolo erau Emeric Ienei, Gheorghe Constantin, Pavlovici, Racsi, Sorin Avram, Creiniceanu. O echipă mare, o echipă de elită... Hălmăgeanu, Sătmăreanu, Suciu, Haidu, Dumitru Nicolae, Dumitru Popescu. Toată lumea a auzit de aceste nume imense. Am debutat la Steaua pe la vreo 17 ani și ceva. Nu împlinisem 18 ani.
- Și apoi ați devenit unul dintre liderii acelei generații senzaționale care-i avea, printre alții, pe Vasile Iordache, Liță Dumitru, Marcel Răducanu, Tudorel Stoica, Vigu, Anghelini, Sameș.
- Am fost de foarte multe ori întrebat care generație a fost de aur? Aceasta, din '75-'80, sau generația din '94 sau generația Stelei '86? A fost și generația Dinamo, nu uitați, cu Dumitrache, Dinu, Radu Nunweiller, a fost generația Dobrin, generația Balaci, generația jucătorilor de la Sportul Studențesc.
- Și care e răspunsul dumneavoastră? Care a fost cea mai bună?
- N-aș vrea să supăr pe nimeni, dar eu cred că generația Steaua '86 și generația naționalei din '94 se pot numi într-adevăr generații de aur.
- Vorbind despre acea generație foarte valoroasă din anii '75-'76-'78, să spunem că Steaua a luat totuși doar două titluri în tot acel deceniu. Erau mai bune Dinamo, FC Argeș sau Craiova pe-atunci? Sau erați prea mulți artiști la Steaua?
- A fost o generație foarte, foarte bună. Faptul că am câștigat două titluri și vreo 4 cupe a însemnat destul de mult. Probabil se putea să avem o reprezentare mai bună dacă eram mai profesioniști.
- Sunteți cel mai bun marcator din istoria Stelei și asta ați clădit atunci, în anii '70. Cum făceați să fiți atât de bun într-o perioadă în care, așa cum spuneați, fotbalul românesc avea valori absolut incredibile - Argeșul îl avea pe Dobrin, Dinamo pe Dumitrache, Dudu Georgescu și așa mai departe, Craiova punea deja bazele marii echipe de la începutul anilor '80. Cum făceați să vă mențineți la un nivel așa ridicat?
- Cred că eram un mic profesionist la acea vreme, în sensul că nu pierdeam nopți, mă îngrijeam, făceam antrenamente foarte bune, nu făceam rabat de la antrenamente. Și aș mai vrea să mai fac o precizare: am fost golgheterul Stelei, cu 157 de goluri, în condițiile în care eram un mijlocaș de atac, nu eram un vârf, un atacant pur sânge, nu excelam la jocul aerian, nu eram un jucător puternic. Eram un jucător cu abilitate bună, cu o tehnică bună și îmi plăcea golul. Știam în permanență că trebuie să ajung în fața porții. Îmi doream mereu să termin acțiunea cu finalizare.
- Și...
- Plus, să nu uit, aveam o echipă bună în spate. Mă refer la jucătorii de atac: Marcel Răducanu, Troi, Costică Zamfir. Zamfir era o extremă fabuloasă, Marcel Răducanu era un jucător colosal, Liță Dumitru a fost un jucător de excepție, formidabil. La 16-18-20 de metri, dacă era lovitură liberă, 90% pe acea minge scria gol.
- Pe vremea aia nu se contabilizau pasele de gol. Dacă se numărau, pe lângă cele 150 și ceva de goluri poate mai aveați și vreo 200 de pase decisive.
- Nu știu, posibil. Sau poate nu, că eram foarte egoist (râde). Nu, dădeam pase, încercam să ajut echipa, jucam pentru echipă.
- Care a fost proporția dintre muncă și talent în succesul dumneavoastră ca fotbalist?
- Hai să zicem undeva pe la 60-40. Adică 60% pentru talent și 40% pentru muncă. Dar ulterior lucrurile s-au schimbat. Sunt convins că în ziua de astăzi talentul nu poate să influențeze decisiv evoluția unui jucător dacă nu este dublat, triplat de muncă, de seriozitate și de viață sportivă. Din păcate, și o spun cu mare regret, în fotbalul nostru de astăzi jucătorii noștri consideră că munca nu este argumentul care poate să-i propulseze la cel mai înalt nivel.
Anghel Iordănescu: „Din punctul meu de vedere, cel mai mare antrenor român a fost Ștefan Covaci”
- Care este cel mai mare antrenor pe care l-ați avut câtă vreme ați fost fotbalist? Ați ați lucrat cu mulți antrenori de top în acea perioadă: Ștefan Covaci, Cernăianu, „Profesorul” Constantin, Teașcă, Imi Ienei.
- Din punctul meu de vedere, cel mai mare antrenor român pe care l-am avut nu numai eu, ci întreg fotbalul românesc, a fost Ștefan Covaci. E adevărat că pe lângă el au mai fost mulți alți antrenori valoroși - Emeric Ienei, Mircea Lucescu, Gheorghe Constantin, Cernăianu, Bazil Marian, Dumitru Nicolae Nicușor și regret dacă am mai omis pe cineva. Pot fi acuzat de subiectivism, dar eu îl pun pe Ștefan Covaci pe primul loc. Pentru că l-am cunoscut personal, am lucrat cu dânsul, pentru că a contribuit la formarea mea și la promovarea mea și nu în ultimul rând pentru performanțele pe care le-a avut. A câștigat de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Ajax, Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală. A antrenat Steaua, a antrenat Ajax, a antrenat echipa națională a României, a antrenat echipa națională a Franței. Era tobă de fotbal, era o carte de fotbal, un om deosebit.
- El v-a inspirat într-un fel sau altul ca peste ani să deveniți antrenor?
- Da. Chiar și după ce a plecat de la Steaua ne-am mai reîntâlnit cu anumite prilejuri, mai mergeam la restaurant împreună, povesteam. După aceea, în cariera mea de antrenor la Steaua și la echipa națională, în foarte multe ocazii îl sunam, îl întrebam ce părere are, cum vede dânsul anumite lucruri. Așa cum țineam legătura și cu domnul Ienei.
- Cum s-a întâmplat de v-ați transferat în Grecia la începutul anilor '80? Era o perioadă în care românii primeau foarte rar acceptul de a se transfera în străinătate. Care e povestea acelui transfer al dumneavoastră de la Steaua la OFI Creta?
- Pe-atunci era sistemul comunist condus de Ceaușescu, dar jucătorii aveau posibilitatea să mai plece și pe-afară. Este adevărat că li se făcea o favoare în mod special jucătorilor care-l evoluau la echipele mari Dinamo, Steaua, Craiova. Amintiți-vă că au mai fost și alții care au plecat: Pârcălab, Tudorel Stoica, Boloni etc.
- La dumneavoastră a fost surprinzător pentru că ați fost lăsat să plecați destul de repede după un scandal măricel la acea vreme: fuga lui Marcel Răducanu. M-am gândit că poate în contextul ăla condițiile erau mai stricte și totuși vi s-a permis să plecați.
- Într-adevăr, condițiile erau mult mai stricte. A fost și acel caz la care ați făcut referire și, sincer vă spun, chiar am avut neplăceri după fuga lui Marcel Răducanu. Gândiți-vă că era colegul meu de echipă, era prietenul meu și stăteam în același bloc.
- Și asta vă făcea un potențial complice.
- Exact! Adevărul este că am știut. Am aflat cu o seară înainte de a se întâmpla.
- Dar n-ați spus că știați. Ați mers pe burtă.
- Evident că n-am spus că știam, dar ei știau că mint. Ei (n.r. Securitate) știau că eu știu. La despărțirea de Marcel Răducanu, el m-a rugat să transmit ceva acasă soției și familiei lui. Chiar să duc ceva acasă. Vă dați seama că am fost urmărit, vă dați seama că s-a aflat imediat.
- Ce ați dus?
- Niște cadouri, luate de el pentru familie pe ultima sută. Nu puteam să spun "bă, Marcele, nu iau, că mă așteaptă ăștia și mă iau". Și chiar m-au luat în primire! În sfârșit, a trecut.
- Cum ați scăpat totuși de momentul ăsta neplăcut?
- Am trecut prin interogatorii, situații delicate, a trebuit să dau declarații. Și am mai pățit-o ulterior, din cauza unui alt prieten care a avut bunăvoința să vorbească ceva ... Și de-asta mi s-a interzis să plec din țară o perioadă. Jucam la Steaua pe final de carieră și gândiți-vă că plecam cu Steaua în străinătate, dar în schimb nu mi se dădea voie să plec în străinătate cu echipa națională. Ceva absurd!
- Și totuși, într-un final v-au dat voie să mergeți în Grecia.
- Da. Ca o recompensă pentru întreaga mea carieră la Steaua. Mi s-a spus că numai pentru doi ani de zile. Și fix doi ani a durat contractul. Dar, ca să fiu sincer, eu cred că mi s-a dat drumul și ca să scape de mine, să eliberez un loc în echipă, pentru că aveam o vârstă mai înaintată (n.r. 32 de ani la acel moment). După doi ani mi s-a propus să fiu secund la Steaua. De fapt, ăsta a fost argumentul cu care am fost rechemat acasă, pentru că eu aș fi dorit să mai stau, iar clubul din Grecia mi-a oferit acea prelungire de contract. Dar din țară mi s-a spus că nu se mai poate, că este vorba de interesul Stelei. Așa se petreceau lucrurile în acea perioadă. Aproape toți banii pe care îi câștigai trebuia să îi dai Statului român.
- Și atunci care era mai era câștigul de juca în străinătate, dacă nu te alegeai cu mare lucru financiar vorbind?
- Plecai cu familia, era o altă viață, alte standarde, altă viziune. Un mod de a trăi profesionist, pentru că acolo chiar eram obligat să fiu profesionist. Și din acest punct de vedere era o mare satisfacție.
- V-ați întors în România în '84 și ați nimerit într-o rivalitate a cărei intensitate creștea de la o zi la alta: Steaua versus Dinamo, echipele care în momentul ăla își construiau ascensiunea. Steaua și Dinamo nu s-au iubit niciodată, dar în anii '80 ajunseseră să se urască de-a dreptul.
- Da, se poate spune lucru ăsta și este un mare adevăr. În acea vreme Steaua și Dinamo reprezentau două instituții de forță. Dar jucătorii erau prieteni! După fiecare meci Steaua - Dinamo ne întâlneam la bar. La Melody, la Berlin, unde era casa fotbaliștilor, cu Rică Răducanu, Dinu, Dumitrache, iar pe partea cealaltă, la Steaua, nu lipseau Florică Voinea, Pavlovici, mai târziu Gigi Tătaru, Puiu Iordănescu și apoi Bumbescu, Iovan. A fost această tradiție, la nivel de jucători existau și prietenii, și rivalitate. Dar o rivalitate corectă, sportivă, de performanță.
- Cum se simțea din vestiar rivalitatea asta? Politicul punea doza aia de condimente peste rivalitatea sportivă?
- Din punct de vedere politic, această rivalitate pleca de la conducătorii instituțiilor. Da, este adevărat, atât cei care conduceau Steaua, cât și cei care conduceau Dinamo îndemnau la victorie și dădeau recompense materiale, bonusuri, prime deosebite la meciurile directe.
- Așa s-a întărâtat rivalitatea asta până când a ajuns să explodeze în anumite momente.
- A și explodat, da.
- Cum pregăteați un meci cu Dinamo în anii '80, când deja erați antrenor? Cine erau cei mai periculoși 3 jucători dinamoviști, cei de care vă era cel mai teamă?
- Mi-ar fi greu să vă precizez acum jucătorii. Dar totul pleca de la antenor. Și sunt convins că același lucru îl făcea și Mircea Lucescu. Adică analiza adversarului începea cu antrenorul, să intuim ce pregătește, să descompunem modul lui de a vedea și de a gândi fotbalul. Dar păstram linia echipei Steaua, adică mergeam pe forța noastră de joc, pe calitățile jucătorilor noștri, pe organizarea jocului de atac.
- Mircea Lucescu era un un strateg foarte bun și un om de care vă temeați în acei ani.
- Sincer, un om deosebit. Un om special. Nu uitați că a fost un mare fotbalist, a jucat în echipa națională, a reprezentat fotbalul românesc, a fost căpitanul unei generații valoroase. Apoi a devenit un antrenor bun. Cam pătimaș, prea pătimaș poate. Un antrenor care își dorea să obțină mari performanțe.
- Depășind o anumită linie uneori?
- Da. Cu siguranță, da! Până la urmă, fiecare se luptă pentru echipa lui, pentru club, pentru performanță, pentru rezultate.
- Ori de câte ori are prilejul, Mircea Lucescu vorbește despre o mulțime de nedreptăți care i s-au făcut lui Dinamo în anii '80. Pe scurt, el spune că Steaua avea un sprijin mult mai mare și că o fura pe Dinamo în toate modurile posibile. Discursul ăsta vă vizează direct, pentru că dumneavoastră erați antrenorul Stelei în perioada aceea. Câtă realitate și câtă ficțiune este în acuzele lui Mircea Lucescu? Cine făcea mai multe combinații?
- E dreptul lui să spună ce vrea. Ceea ce trebuie să rețineți dumneavoastră e că dacă Steaua îi fura pe cei de la Dinamo, atunci este clar că Steaua nu putea să domine fotbalul european cum l-a dominat în acea perioadă. Am înțeles, îi fura pe cei de la Dinamo, dar nu putea să le fure pe Glasgow Rangers, Eindhoven, Barcelona ... Nici nu mai știu toate echipele cu care ne-am confruntat în perioada '86-'89. Să nu uitați nici dumneavoastră și nici Mircea Lucescu că Steaua în acea perioadă a câștigat Cupa Campionilor Europeni, a jucat finala intercontinentală și a pierdut-o printr-un gol dubios și un gol anulat, a câștigat Supercupa Europei, a ajuns din nou în semifinale în '88 și a jucat încă o finală în '89, cu Milan. Deci când furi, trebuie să furi cu toată Europa ca să te menții la acest nivel. Repet, este punctului de vedere, nu vreau să intru din nou în polemică, dar ...
- Cu cât înaintați în vârstă, și dumneavoastră, și Mircea Lucescu, cu atât țineți mai mult la acele performanțe ale tinereții. Pentru că asta vă definește ca oameni, ca sportivi, ca profesioniști. Prin urmare, nu se va stinge niciodată disputa asta. Mircea Lucescu o să continue să creadă că Steaua a fost răul suprem al fotbalului românesc în anii '80, dumneavoastră vă apărați și spuneți că nici pe departe să fi fost vorba despre așa ceva.
- Vă repet, nu mă interesează această polemică. Dar Steaua nu a fost răul fotbal românesc, la fel cum nici Dinamo nu a fost răul fotbal românesc. Steaua și Dinamo au făcut bine fotbalului românesc, Steaua și Dinamo au contribuit la performanța fotbalul românesc, la fel cum au contribuit și Universitatea Craiova sau Sportul Studențesc în acele vremuri.
- Au fost și momente în care au făcut rău. Nu la modul de a distruge fotbalul românesc, dar era o perioadă în care erau favorizate. Trebuie să spunem foarte clar asta.
- Stați puțin, stați puțin. Vă repet, eu plec de la lucrurile bune. Că au fost și anumite lucruri care au deranjat sau care au supărat sau de care s-a abuzat... Dar pe baza celor 2-3 echipe despre care vorbeam mai devreme s-a construit după aceea generația care a ajutat echipa națională să se califice la turneele finale. Euro '84 cu Lucescu, apoi Mondialele din '90 și '94.
- E adevărat, o perioadă frumoasă din punct de vedere al rezultatelor, dar și cu dispute care nu se vor încheia niciodată.
- Vă repet, eu cred că acea dispută a ajutat enorm de mult fotbal românesc. Noi, dumneavoastră, suporterii, toți trebuie să rămânem cu performanța, nu cu acele scandaluri sau dispute. Și dacă vreți să vă ieșim din această tensiune, hai să vă povestesc ceva extrem de amuzant, o chestiune care este legată tot de Mircea Lucescu și de mine. Jucam pe Ghencea și undeva între cele două vestiare era un culoar. Ca să treci de la vestiarul Stelei la vestiarul lui Dinamo traversai acel hol, unde de obicei era foarte multă lume: oficiali, presă, ziariști. Steaua a câștigat acel meci de pe Ghencea și-mi amintesc că în vestiarul Stelei era o ușă cu o draperie care dădea într-o vestibul, într-o magazie cu echipamentul echipei gazdă. Deci aveam acel vestiar, unde intrau oaspeții, și această cameră cu echipament în care era o ușă ce dădea în vestiarul clubului Dinamo. Am câștigat meciul și după ceva vreme i-am spus lui Mircea Lucescu: "Am stat acolo și am tras cu urechea la ședința ta de pregătire". Ceea ce nu era adevărat (n.r. se amuză).
- Și a luat-o de bună?
- A luat-o de bună! S-a supărat, a zis "Ai trișat, de asta ai câștigat meciul!".
- Era atât de prins în rivalitatea asta încât avea impresia că este spionat din toate părțile.
- Dar chiar nu se putea auzi. V-am spus, era o ușă, într-adevăr, dar era acolo un dulap mare cu echipament care nu permitea ... Dincolo, pe interiorul vestiarului, erau draperii din alea groase, de armată, care nu nu-ți dădeau posibilitatea ca auzi sunetele. Dar el a luat-o de bună.
- Contextul acelor vremuri nu putea să excludă de tot o posibilitate de genul ăsta. Erau atât de mari orgoliile încât se putea ajunge și aici.
- Rivalitatea era atât de mare, presiunea era foarte mare pe ambii tehnicieni prin prisma instituțiilor care conduceau atunci cele două cluburi ...
- Să rămânem în aceeași epocă, la Sevilla '86. Anul acesta în Gazetă am avut un proiect numit «Istoria la raport», în care am analizat cu instrumente moderne meciuri foarte mari din istoria fotbalului nostru. La meciul Steaua - Barcelona de la Sevilla ați avut o prestație absolut strălucitoare, cu atât mai surprinzător cu cât erați retras de doi ani. Ați avut 96 % procentaj de pase reușite, ați driblat în 45 de minute cât toți mijlocașii Barcelonei la un loc, n-ați pierdut nicio minge în jumătatea proprie. Cum ați reușit să fiți atât de bun și atât de pregătit după 2 ani de inactivitate?
- În primul rând, trebuie să vă spun că nu eram pregătit deloc. Nu numai că nu mai jucasem de doi ani, dar nici nu mai duceam o viață sportivă cum ar trebui să ducă un jucător profesionist. Din când în când, domnul Ienei mă mai băga la câte o miuță, când lipsea un jucător și trebuia să fie egalitate între echipe la antrenament. Dar asta se întâmpla foarte rar și când se juca pe teren redus, unde era puțin efort, nu munceai, nu alergai. Deci hai să zic că am mai păstrat cât de cât contactul cu jocul, dar nu aveam pregătire fizică, nu aveam tonus și ritm de joc.
- Practic, ați jucat din talent.
- Am jucat din experiență și din dorința de a ajuta echipa. Domnul Emeric Ienei a insistat. Mă rog, cu o seară înainte eu am refuzat categoric ideea de a intra pe teren. Dar a insistat: «Măcar să intri să-i încurajezi din teren, să mai strigi la ei, să mai ții de minge, să încerca să pasați». E adevărat, aveam senzația și dânsul, și eu, că începusem să cedăm teren, Barcelona venea peste noi.
- Și ați intrat, ați pus câteva frâne pe-acolo și i-ați potolit pe spanioli.
- Am avut șansă, am avut noroc.
- Sunteți modest. Dar ați refuzat să bateți 11 metri.
- Da, este adevărat.
- De ce? V-a fost teamă că vă ruinați toată cariera cu un șut?
- Ca să spun adevărul în față, efectiv mi-a fost teamă, chiar dacă de-a lungul carierei am fost un jucător care executa 11 metri. Dar gândiți-vă că intrasem neștiind că o să ajungem la prelungiri și penalty-uri. Nu cred că aveam posibilitatea, din punct de vedere fizic, să duc mai mult de 15-20 de minute și am mai jucat încă 30 cu prelungirile. Întorcându-mă la refuzul de a executa ...
- Teama și oboseala, astea au fost motivele?
- A fost și oboseala, dar teama a fost decisivă. Știam că n-o să mai joc, îmi doream foarte mult să devină antrenor. M-am gândit cum aș putea eu să mai dau ochii cu acești jucători cărora peste 3-5 ani le voi fi antrenor dacă ei îmi vor zice "tu ne-ai pierdut Champions League-ul". Ca dovadă, după mai puțin de 6 luni am devenit antrenorul băieților, cu mulți dintre ei eram prieten apropiat și n-aș fi putut să intru în vestiar și ei să spună "hai, lasă, ce ne mai ceri acum când tu ne-ai pierdut Cupa Campionilor Europeni".
- Din fericire, a ieșit bine. Ați devenit apoi antrenor plin, performanțele s-au adunat și ulterior ați ajuns la echipa națională. Ajungem în '93 și întrebarea este: nu v-a fost teamă atunci, în 1993, că vă dați foc la valiză, cum se spune? Că vă puneți cariera în pericol dacă nu reușeați acea calificare.
- Să vă spun contextul. Eram antrenorul echipei Steaua, mă întorsesem din Cipru, unde o pregătisem pe Anorthosis Famagusta. Naționala pierduse calificarea la Campionatul European din '92, cu domnul profesor Mircea Rădulescu pe bancă, după care a fost numit Cornel Dinu. Mai erau 3 meciuri până la închiderea grupei de calificare, dar echipa noastră pierduse la Kosice, acel celebru 5-2 cu Cehoslovacia. În acel context, am fost solicitat de Mircea Sandu să preiau națională. Am spus că pot să-i dau răspunsul după ce vorbesc cu cei de la clubul meu, de la Steaua. Evident că îmi doream, ca orice antrenor, să trec la următorul nivel și am acceptat această provocare, deși știam că pentru calificare ne trebuiau 3 victorii din 3 meciuri. Era vorba despre Țara Galilor, Belgia și Feroe. Din feririre, le-am bătut pe toate trei.
- V-a ieșit pariul. Ați riscat, pentru că plecaserăți de la o echipă campioană.
- Da, construisem la Steaua o echipă foarte bună, câștigasem campionatul. Avem o echipă tânără și cu jucători de mare perspectivă, pe mulți dintre ei i-am adus ulterior la echipa națională: Gâlcă, Ilie Dumitrescu, Filipescu, Toni Doboș, Panduru.
- Ați fost întotdeauna un antrenor foarte riguros, strict, inflexibil. Cum ați reușit să țineți în mână un vestiar cu atât de multe personalități? Că era totuși complicat să-i aliniați pe Hagi, Gică Popescu, Lupescu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, toți să stea smirnă?
- Aș vrea să vă corectez, îmi cer scuze, dar îmi faceți o nedreptate. Am fost un antrenor exigent, nu dur (n.r. zâmbește).
- Din poveștile elevilor dumneavoastră nu prea se înțelege doar exigența.
- Într-adevăr, îmi plăceau ordinea și disciplina și am să vă spun și aici o povestioară din care o să trageți dumneavoastră concluziile de rigoare.
- Vă ascult.
- Deși eram exigent, eram un antrenor apropiat de jucători, țineam la ei și-i iubeam, am încercat să-i înțeleg și să-i ajut. Dar întorcându-mă la acea perioadă, sincer vă spun, la început mi-a fost puțin greu. Era foarte multă debandadă la echipa națională. Vă dați seama, erau personalități mari: Gică Popescu, Hagi, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Lupescu, Răducioiu, Dorinel Munteanu, Selymeș, jucători de mare valoare, care jucau în străinătate...
- Dar care încă nu formau o echipă, asta spuneți.
- Exact. Era foarte multă debandadă, ca să nu folosesc alt termen și mai dur. Și îmi amintesc că, din acest punct de vedere, a trebuit să fiu extrem de ferm și extrem de categoric. Vă dau un exemplu. Eram în cantonament, înaintea unui meci, cred că era amical. Sper că cei doi pe care îi pomenesc să nu se supere că divulg acest lucru. Au venit la mine Gică Hagi și cu Gică Popescu, eram la Săftica, intraserăm în cantonament. Și mi-au spus: «Nea Puiu, suntem supărați, suntem obosiți....». Avuseseră un rezultat negativ.
- La club? Veniseră obosiți și supărați de la club?
- Veniseră supărați din străinătate, de la cluburile lor din Spania. Echipa se aduna în acea seară în cantonament la Săftica. Și-mi zic ei: «Te rugăm din suflet, lasă-ne și pe noi până mâine la prânz, iar mâine venim fresh în cantonament și vă promitem că facem, că dregem».
- Cereau asta doar pentru ei doi sau pentru toată echipa?
- Nu, pentru ei doi. Echipa era deja în cantonament. O parte din ei veniseră mai devreme, au făcut refacere, iar ei doi veniseră din Spania.
- Și le-ați făcut plăcerea asta?
- Cei doi au solicitat să-i las până a doua zi și le-am răspuns: «Spuneți-mi de ce trebuie să vă las pe voi doi și să nu-i las și pe ceilalți?» Iar ei au spus: «Dom'le, dar noi am avut un program greu, a fost nu știu ce rezultat». Le-am zis: «Uite care este treaba! Vreți să plecați? Luați-vă gențile și plecați! Dar nu trebuie să mai reveniți mâine la 12:00 înapoi. Vă duceți și stați lângă familia voastră, să vă simțiți bine, să vă refaceți și vă vedeți de treaba voastră. Iar noi, cei care rămânem aici, ne vedem de treaba noastră».
- Și ce s-a întâmplat?
- Au rămas, au ales echipa națională. Au rămas în cantonament și au depășit momentul acela. Au jucat foarte bine, au fost printre cei mai buni de pe teren, am câștigat meciul și a fost totul în regulă.
- Și a fost un semn și pentru ceilalți că nu-i de joacă la echipa națională.
- Exact. V-am dat exemplul lor, dar am și alte exemple. Unele dintre exemple vi le-au dat chiar ei, jucătorii. Au povestit în presă. Îmi aduc aminte că, la un meci de antrenament, unde antrenorul urmărește anumite lucruri tehnico-tactice, poziționări... deci la un banal meci de antrenament, a fost o situație între Dan Petrescu, culmea!, și foarte bunul lui prieten Gică Hagi. O altercație. Între ei era o competiție pozitivă, niciunuia nu-i plăcea să piardă, cu mici excepții.
- Așa.
- Și a fost o altercație care s-a terminat cu un joc mai dur, ca să folosesc termenul cel mai bun, și cu câte un «compliment» de-o parte și de-alta. Le-am spus: «Afară amândoi! Afară!» I-am dat afară din antrenament. Ei au vrut să plece la cabine, dar eu le-am zis «Nu! Ce să căutați la cabine? Afară din antrenament și faceți ture până terminăm noi!». Mi-au zis: «Păi, cum? Noi să facem ture?». «Da, ăsta e antrenamentul vostru!». Și au făcut ture...
- Până le-a ieșit pe nas.
- Până s-au săturat. La final, cred că mai erau 5-7 minute, mi s-a făcut milă de ei. Oricum îi iubeam pe amândoi! I-am chemat înapoi pe teren, au fost cei mai fericiți.
- Vedeți? Și spuneți că n-ați fost dur...
- Asta nu e duritate! Asta este exigență. Am vrut să dau un exemplu. Și așa s-au aliniat toți.
- Și, de obicei, dai exemplu cu cei mai importanți dintr-un grup.
- Dur eram dacă luam alte măsuri, și am avut și alte situații, dar întotdeauna am încercat să-i conving prin argumente și prin prietenia pe care o aveam față de ei, pentru că îi stimam, îi apreciam. Cu cei mai mulți dintre ei lucrasem la Steaua. Știau ce fel de caracter sunt, știau personalitatea mea, mă cunoșteau.
- Apropo de Mondialul din '94. L-am avut invitat aici, în vestiarul Gazetei, la podcast, pe Ilie Dumitrescu, și-mi povestea că cel mai mare regret al carierei lui este, ca și pentru dumneavoastră, meciul cu Suedia. Iar Ilie spunea: "Băi, poate ar fi fost nevoie de o mișcare de pe bancă, de ceva, de o schimbare în acele ultime minute, ca să tragem de rezultat și să ne calificăm". V-a chinuit și pe dumneavoastră acel meci? V-ați gândit ce puteați să schimbați ca să tragem de acel 2-1 până la final?
- Haideți să vă spun... O foarte lungă perioadă de timp, nu am dormit după acel meci, după acel rezultat. Gândiți-vă că era un moment unic pentru fotbalul românesc. O victorie însemna prezența noastră între primele patru echipe la un Campionat Mondial. Ajungeam în semifinală! Mai jucasem, în pregătirea turneului final, în Statele Unite, un meci amical cu Suedia. Culmea este că-i cunoșteam foarte bine, îi văzusem și-i analizasem pe video, dar îi văzusem și în teren. Înainte de startul turneului cu 7-8 zile, am jucat un meci amical cu Suedia, terminat 1-1. Acum mă întorc la întrebarea dumneavoastră.
- Vă rog.
- Poate că, dacă reușeam să strig chiar la autorul declarației, Ilie Dumitrescu, și să mă fac înțeles... El era pe partea cealaltă a terenului. Strigam la Ilie să vină să închidă fundașul dreapta, pe Nielsen, care în permanență dădea centrări. Nici nu mai ajungea în dreptul careului de 16 metri, el centra de la jumătatea terenului. Am încercat, din poziția mea, dar poate că mai corect era să-i transmit lui Ilie, printr-un alt jucător, să închidă fundașul dreapta suedez, să nu mai centreze. Erau ultimele minute și se repeta același stil de centrare și din dreapta, dar și din stânga. Dar în stânga erau pe partea noastră, unde noi strigam la mijlocașul de pe acea parte.
- Erau mai în priză cei de pe partea dumneavoastră.
- Erau mai aproape și ne auzeau. Dar dacă transmiteam acest lucru ... Nu este un reproș la adresa lui Ilie Dumitrescu, pentru că și el, și Hagi, mai puțin Răducioiu, făceau faza defensivă, în sensul că făceau un presing de întâmpinare, veneau, tamponau. Dar cred că era nevoie să închidă mingea, nu numai să-l întâmpini, să închizi centrarea - și atunci blocam principala sursă de pericol și din stânga, și din dreapta. Un alt reproș pe care mi-l fac...
- Care e acela?
- Poate că trebuia să fac o schimbare.
- Asta spunea și el. Să rupeți, cumva, jocul.
- Să-l fi schimbat pe el? (n.r - zâmbește). Glumesc, nu!
- Exact asta a spus: "Meciul cu Argentina l-am încheiat fără mine și fără Hagi pe teren. Poate că așa trebuia și acum, cu Suedia".
- Nu, nu, ascultați-mă! Îmi reproșez faptul că trebuia să fac o schimbare, probabil portarul. De ce vă spun lucrul ăsta? Ambii portari erau de mare valoare. Stelea, fabulos, Prunea, la fel de bun și el. Ambii portari erau într-o competiție internă. Aveam și un al treilea portar, cum era normal să fie. Un portar talentat, un portar tânăr, Fane Preda. Revenind la Stelea și Prunea: și unul, și altul erau foarte buni, dar parcă la lovituri de la 11 metri, Stelea avea mai multă...
- Mai multă stăpânire de sine?
- Avea un mai bun control și parcă și o altă stare de spirit. Și, culmea!, cu o zi înainte de meci am exersat fazele fixe și chiar penalty-urile. Și, practic, Stelea mi-a demonstrat că ar fi fost mai...
- Mai pregătit pentru penalty-uri.
- Probabil că, ce a spus Ilie, și cu o schimbare de genul acesta, de tragere de timp sau cum vreți s-o luăm, dar și cu o inspirație din partea mea, băgându-l pe Stelea, poate că ar fi apărat un penalty...
- Poate și cu dacă...nu se mai întorc lucrurile. Cum v-ați revenit după acel eșec? Spuneți că ați avut multe nopți în care n-ați dormit. V-ați revenit greu?
- A fost foarte greu...
- Deși a fost cea mai bună performanță din istoria naționalei, ați rămas cu gustul amar al ratării.
- Aici iar mă întorc la Ștefan Covaci. Îmi aduc aminte, eram antrenorul echipei Steaua, nu ajunsesem încă la echipa națională, și mă aflam la un restaurant în Cluj, la dânsul acasă, Clujul fiind reședința dânsului. Am stat de vorbă la un pahar de vin , mi-a povestit o întâmplare din cariera domniei sale. Pe scurt, mi-a spus: "Tu, ca antrenor, să pleci întotdeauna după meci, și la victorie, dar și la înfrângere, cu ce ai făcut tu bun și unde ai greșit". N-am uitat niciodată lucrul acesta, iar dânsul mi-a spus povestea lui.
- Care?
- Era jucător-antrenor la Cluj și bătuse o echipă foarte bună cu 4-0, deși abia fusese pus. Și mi-a spus. "Puiule drag, am stat să mă gândesc ce am făcut eu. De fapt, n-am făcut nimic. Că luasem echipa cu trei zile. Ce puteam să fac eu în trei zile?".
- Și nu s-a "îmbătat" cu acel succes.
- Exact, nu s-a "îmbătat" cu acel succes. El mi-a dat exemplul lui și mi-a spus: "Gândește-te întotdeauna, atât la victorie, cât și la înfrângere, ce ai făcut bun tu și ce n-ai făcut bun".
- Și, practic, după Mondialul din '94, ați rămas cu ce a fost bun de acolo. Ușor-ușor, ați ieșit din depresia aia provocată de eliminarea cu Suedia.
- Era normal. Fotbalul îți dă ocazia ca, la primul meci, să depășești momentul. Evident, dacă poți să-l depășești. După aceea, au venit din nou meciurile de calificare pentru Campionatul European din Anglia, calificările pentru Campionatul Mondial din Franța, din '98.
- Dar e adevărat că înainte de Mondialul din '94 ați fost foarte aproape, deși calificaserăți echipa, să fiți înlăturat?
- Da, este adevărat.
- Cum s-a întâmplat? Adică, ați luat echipa cum ați spus, în criză, ați calificat-o miraculos și apoi erați gata-gata să fiți dat afară?
- Da. Atunci, pe scurt, a fost o pregătire foarte dură în Italia, undeva la munte. O pregătire dură, continuată cu 8 sau 10 zile în Italia, la un campus studențesc, unde am stat în cantonament pentru adaptare la efort, la fusul orar. A fost o tensiune, a fost meciul acela amical cu Suedia. Și atunci a fost un moment mai delicat, în care președintele onorific al Federației, Mircea Angelescu, mi-a spus că băieții sunt foarte stresați, presați, că nu sunt mulțumiți de situația din ultima perioadă și că se gândește, el personal, că ar fi mai bine să ia decizia ca eu să fiu înlocuit.
- Cum ați reacționat?
- Am spus: "E decizia dumneavoastră, cum hotărâți".
- Și cum s-a rezolvat până la urmă, de ați rămas?
- Eu cred că Mircea Sandu a fost cel care a limpezit lucrurile între mine și domnul Mircea Angelescu. El a avut discuția cu mine și mi-a spus să-mi văd de treabă, să merg pe linia mea, să merg cu metodele mele, chiar dacă unul sau altul dintre jucători e nemulțumit sau nu-i convine programul, nu-i convine situația de la echipă.
- Deci v-a salvat și a avut și el de câștigat după aceea, pentru că meritele s-au împărțit într-un fel sau altul.
- Eu cred că el a avut o discuție cu domnul Angelescu. Cuvântul cel mai greu la nivelul conducerii Federației în acea perioadă îl avea, totuși, Mircea Sandu.
- Apropo de Mircea Sandu, îmi aduc aminte că după '94, cred că prin '96, a fost un moment șocant pentru pentru fotbalul acelor vremuri, și anume selecționerul, dumneavoastră, mai exact, acuza în mod public blaturile din Divizia A. Ați și refuzat să mergeți la un amical al naționalei. Ați făcut o conferință și spuneați că "e un campionat bolnav, plin de meciuri strategice. Durerea mea este că se vorbește, dar nu se ia nicio măsură". Cum se face că, deși ați spus-o atât de pe șleau, blaturile au mai continuat vreo 15 ani?
- Vă spun sincer. Staff-ul tehnic de la echipa națională, eu și colegii, aveam obiceiul să facem câte o fișă tehnică pentru fiecare meci din competiția internă. Ne împărțeam.
- Urmăreați jucători.
- Cum se întâmplă și astăzi. Urmăream jucători, făceam fișe individuale pentru jucătorii pe care urma să-i aducem la echipa națională, dar și fișa tehnică a jocului pe care îl studiam. Eu, de exemplu, mergeam la un meci al lui Dinamo, celălalt coleg al meu mergea la Cluj, altul mergea la Craiova.
- Balint și cine mai erau ajutoarele dumneavoastră.
- Țiți Dumitriu în '94, după aceea au venit Balint, Costică Ștefănescu. Și-mi amintesc că, la un moment dat, le-am cerut colegilor mei - noi ne întâlneam lunea să analizăm etapa, iar la vremea respectivă erau Balint și cu Costică Ștefănescu - și le-am cerut colegilor mei să-mi dea fișa jocului, să-mi spună cum a jucat fiecare jucător în parte. Și mi-au spus: "Nea Puiu, ce să spunem despre meciul ăsta? Că a fost blat, cum foloseam noi termenul, un tort cu frișcă multă".
- Așa.
- Și atunci am hotărât, am spus așa: "Vă duceți la meciuri, chiar dacă există vreo suspiciune, și pe dosarul pe care îl faceți pentru meciul respectiv scrieți clar, «BLAT»". Am folosit noi un alt indicativ, ca să vorbim în termeni militari, pentru că mi-era teamă să nu le mai ia și altcineva. După o perioadă, am luat toate dosarele pe care scria "BLAT" și le țineam la mine acasă, nu le lăsam în Federație, nu voiam să intre cineva și să...
- Multe?
- Suficiente cât să mă ducă în acea stare de spirit despre care vorbeați mai devreme. Și după una dintre etape, m-am dus la Mircea Sandu, iar Mircea Sandu, extrem de corect față de mine, mi-a spus: "Da, știu și eu și te cred pe tine, în primul rând! Dar spune-mi ce să fac! Spune-mi ce să fac? Sunt oameni din Comitetul Executiv care conduc aceste echipe, ce pot să le fac? Ce dovadă le dau, concret?" Zic: "Ochiul meu!"
- Să colaboreze cu instituțiile statului și să rezolve o problemă penală.
- I-am spus: "Fă ceva, dar fă, că nu se mai poate!". Și mi-a spus: "Îmi este foarte greu, nu am cum. Normal ar fi să se sesizeze cineva din oficiu și să se ajungă la o anchetă". De altfel, înțeleg că Mircea Sandu, de-a lungul timpului, a și recunoscut această poveste.
- Da, da, a recunoscut. Dar în aceeași măsură, a recunoscut și că n-a putut să facă nimic, ceea ce absurd pentru un om care a condus fotbalul atâția ani.
- Îmi amintesc, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră și la momentul despre care ați spus, meciul amical Iugoslavia - România. Îmi amintesc că fusese o etapă de campionat, am asistat la un meci, nici n-aș vrea să-l mai pomenesc, un blat, pe scurt. După care, luni, am venit la Federație, când era convocarea. M-am dus în birou la Mircea Sandu, am avut o discuție cu el și i-am spus că eu nu merg în Iugoslavia. Le-am dat colegilor meiprogramul de antrenament pentru toată perioada, pe fiecare zi, era acolo tot, ce antrenamente să facă...
- Dar fără dumneavoastră acolo.
- Dar fără ca eu să merg acolo. Am spus că o să ținem legătura și o să discutăm vizavi de echipă, de starea de sănătate și de toate cele. Mircea Sandu a crezut că glumesc, cred.
- Cert e că nu se mai întâmplase așa ceva până atunci.
- Mircea Sandu, până în ultima clipă, a insistat și mi-a spus să merg, că va face tot ce-i stă în putință, că se va gândi și el serios la ce e de făcut. I-am spus că eu nu mă urc în avion să merg la acest meci, mai ales când știu că în avion mai sunt și membri din Comitetul Executiv care fac aceste lucruri (n.r. - participă la meciuri aranjate). Era acea obișnuință de a fi invitați membrii Comitetului Executiv în delegația oficială, în deplasările oficiale, lângă echipa națională. Ideea este că nu m-am prezentat și apoi au fost membri ai CEx care i-au cerut lui Mircea Sandu să mă demită pentru refuzul de a fi alături de națională. Am pierdut meciul cu 1-0 sau 2-0.
- Așa.
- Din punctul meu de vedere, am apreciat că Mircea Sandu m-a chemat, a avut o discuție cu mine și în niciun caz nu a ținut cont de punctul de vedere al membrilor Comitetului Executiv, pentru că, așa cum erau obicei, erau foarte influenți cei de acolo. Foarte mulți din cei care făceau parte din Comitetul Executiv la acea vreme au susținut demiterea mea.
- Din păcate, nu s-a rezolvat mare lucru. Tot în contextul ăsta, al delegațiilor extinse și al jocurilor strategice, mi-aduc aminte că, în perioada aceea, nu-l acceptați pe Dumitru Dragomir în delegație cu echipa națională. N-ați fost niciodată un apropiat al lui, nu prea v-a plăcut niciodată stilul lui Mitică Dragomir, așa, expansiv...
- Haideți să fiu sincer cu dumneavoastră și n-am să n-am să fiu atât de volubil pe acest subiect. Este adevărat, nu aveam o relație deosebită cu domnul Mitică Dragomir, care, sincer, era un om extrem de puternic și extrem de influent. Era președintele Ligii, era vicepreședintele Federației Române de Fotbal, dar trebuie să recunosc, era un om plin de fotbal și cu ochi la fotbaliști. Adică, un un om care să pricepea la fotbaliști. Vă spuneam și am recunoscut că n-am avut o afinitate deosebită, nu eram...cred că nici dânsul nu mă plăcea pe mine, cum nici eu nu-l plăceam pe dânsul.
- A fost reciprocă răceala asta.
- A fost reciprocă. Dar, revin, după ani, am devenit mult mai, să zic așa, înțelegător. Nu mi-aș permite să spun mai înțelept, pentru că am mai făcut și alte greșeli, chiar față de domnia sa, dar vreau să vă spun acum că l-am apreciat mai târziu, l-am apreciat enorm de mult ca și conducător, ca președinte de Ligă, cu bune și rele, pentru că toți avem și bună și rele. Și eu, și dumneata... Mi-am dat seama că era un om de fotbal, un om care a trăit în fotbal și se pricepe și cunoștea fotbal. Poate că trebuia ca eu, mai mic de vârstă, să am o altă abordare, să fiu mai înțelept și trebuia să apreciez. Dar eu am considerat că și Mitică Dragomir cunoștea fenomenul la care ați făcut referire...
- Cu siguranță! Dacă nici el nu-l cunoștea, atunci cine să-l cunoască?! Blaturile, Cooperativa.
- ...Și că putea și el mai mult să mă ajute din perspectiva echipei naționale.
- Haideți să ne întoarcem la Mircea Sandu. Ați lucrat foarte mulți ani cu el. Care a fost relația dumneavoastră cu Mircea Sandu de-a lungul timpului? Ați lucrat multă vreme împreună, dar n-ați părut niciodată să fiți foarte apropiați. Ați păstrat o distanță profesională.
- Este adevărat, dar eu vă recunosc cinstit, l-am considerat întotdeauna un bun prieten, un prieten adevărat, cel puțin în dragostea lui pentru echipa națională, în pasiunea lui pentru fotbal. În calitatea lui de președinte al Federației Române de Fotbal, a făcut totul pentru echipa națională! Și fac o completare.
- Vă rog.
- Vă rog să mă credeți că același respect i-l datorez în momentul de față lui Răzvan Burleanu, despre care consider că a făcut, cel puțin pe perioada mandatului meu la echipa națională, tot ce i-a stat în putință să ajute echipa națională și implicit pe mine.
- Astea sunt meseriile lor, astea-s job-urile lor, să asigure condiții, nu?
- Este adevărat, da, dar fac o paranteză: președintele Burleanu a câștigat Federația într-o competiție cu Gică Popescu. Eu eram din tabăra lui Gică Popescu, eu intrasem în echipa lui Gică Popescu și îl susțineam pe el, susțineam candidatura lui alături de Gică Hagi, de Răducioiu... A fost un moment în care s-a pus problema să candidez și eu, tot în dorința de a merge pe linia lui Gică Popescu. Cunoașteți împrejurările care s-au desfășurat, Gică Popescu n-a mai putut candida (n.r. - pe fondul condamnării primite în Dosarul Transferurilor) și a câștigat Răzvan Burleanu.
- Care v-a păstrat în echipa Federației.
- Eu eram adus în Federație de Mircea Sandu, eram director tehnic. Eu n-am fost adus de Gică Popescu, n-am fost adus de Răzvan Burleanu, dar Răzvan Burleanu m-a păstrat pe postul pe care m-a găsit. Când și-a dat seama că îmi fac obligațiile pe care mi le conferă postul de director tehnic, că sunt în permanență la toate meciurile echipei naționale A, de tineret U21, U19, U17, U15, când merg la antrenamentele tuturor echipelor menționate mai devreme și că-mi fac datoria, domnul Răzvan Burleanu a fost...
- Corect cu dumneavoastră.
- Corect. Și la toate solicitările mele, fie că era vorba de echipele U15, U17, U19, U21, a răspuns prompt și pozitiv. Nu a fost o dată să-mi pună piedică sau să nu răspundă solicitărilor mele.
- Încă o dată. Sigur că e de lăudat, dar ăsta e job-ul lui, să asigure condiții și să-i respecte pe cei alături de care lucrează.
- Da, dar putea foarte simplu...
- Își dădea singur peste picioare dacă vă punea bețe în roate, nu?
- Putea foarte simplu să spună: "Din momentul ăsta, pentru că ai făcut parte din altă echipă..."
- Asta da. Putea să vă considere un "cal troian".
- Putea să zică: "Ai fost într-o altă echipă, eu vreau o altă echipă, vreau să numesc un alt director tehnic". Iar ulterior m-a numit și antrenor al echipei naționale.
- Spuneți că l-ați considerat pe Mircea Sandu dintotdeauna un prieten. Îl mai considerați și acum?
- Vă răspund imediat la întrebare. L-am considerat un prieten pentru că am plecat împreună. Să nu uitați că am jucat cu el în echipa națională! Eu eram mijlocaș de atac și el vârf împins. Colaboram. Nu știu câte pase i-am dat, dacă i-am dat destule sau câte ar fi vrut el, dar eram prieteni, chiar dacă nu stăteam în aceeași cameră. Așa cum ai precizat mai devreme, întotdeauna am zis că suntem prieteni, dar niciodată n-am fost suficienți de apropiați ca să facem, nu știu, ceva special. Dar amândoi ne respectam pozițiile, funcțiile și amândoi aveam dragostea pentru echipa națională.
- Ați avut și lucruri pe care i le-ați reproșat de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte...
- Era normal! Un reproș a fost legat și de aceste blaturi despre care vorbeam. Eu nu puteam să le rezolv și am cerut sprijinul lui.
- Sprijin care n-a venit. I-ați mai reproșat o dată ceva, dacă-mi aduc bine aminte, după celebrul meci pe nisip, pe fostul "23 august", 5-2 pentru Danemarca. I-ați reproșat că nu v-a susținut suficient și că nici măcar nu și-a asumat vreo vină după meciul ăla, v-a lăsat pe dumneavoastră...
- Eu i-am reproșat lui, iar el mi-a reproșat mie.
- Și v-ați înțeles "ca-n tren", cum se spune.
- Păi, nu ne-am înțeles deloc (râde).
- Da, asta zic.
- Ne-am înțeles. Eu mi-am dat demisia după acel meci, dacă vă amintiți.
- Și el nu și-a asumat nimic.
- Eu mi-am dat demisia, iar el a insistat și mi-a spus că nu-mi primește demisia. Și după trei zile, m-a adus înapoi la echipa națională. El, probabil, crezând în capacitatea mea de a rezolva lucrurile.
- Bun. Venind în zilele noastre, Mircea Sandu este ultima voce care s-a alăturat în ultima perioadă acestui cor al contestatarilor, care vă reproșează în mod direct, cu subiect și predicat, că ați tras sforile pentru a-l împinge pe Edi Iordănescu la națională. V-ați folosit relațiile din politică pentru a-l ajuta pe Edi?
- Am să vă răspund: categoric, nu! Clar, nu, niciun moment! Am să fac o singură precizare, pentru că, sincer, am obosit să răspund la această chestiune: niciun moment n-am intervenit politic pentru a fi adus Edi Iordănescu la echipa națională! Și am să vă detailez puțin, pentru că este normal, orice aș spune, o să par subiectiv pentru dumneavoastră și pentru cei care ne urmăresc.
- De-asta n-aveți cum să scăpați, e copilul dumneavoastră...
- Este clar! Dar vreau să fac această precizare. În permanență, după plecarea lui Mirel Rădoi de la echipa națională, am spus, atunci când am fost întrebat, că la națională ar trebui să vină un antrenor cu experiență, care a activat la un nivel înalt și care poate prelua situația în care se află echipa națională în acest moment. Și trebuie să recunoaștem cu toții că este o situație extraordinar de grea.
- Este.
- Am spus acest lucru și l-am susținut. Federația s-a orientat, nu că m-a ascultat pe mine, ci așa am tras concluzia, cu toții, către cei mai buni antrenori, pe care, din fericire, și eu îi nominalizasem la vremea respectivă. Am spus că, dacă trebuie să aducem un antrenor cu experiență, să-l aducem pe cel mai bun antrenor al momentului, pe Hagi sau pe Dan Petrescu. Îmi amintesc că pe ei i-am nominalizat.După aceea, am mai spus și de Răzvan Lucescu am mai spus și de...
- Nu s-a putut cu niciunul dintre ei, e cunoscută situația.
- Acum, mă întorc la ce am vrut să spun. Federația s-a orientat spre un antrenor cu experiență, pentru că așa au considerat Federația, direcția tehnică și directorul tehnic al Federației.
- De acord. Au picat toate negocierile, pe rând.
- Au picat toate aceste negocieri. Apoi, Federația și-a propus, probabil, un antrenor tânăr. Că l-a ales pe Edi Iordănescu din categoria antrenorilor tineri este problema Federației. Dar haideți să fim corecți și onești! Luați CV-ul antrenorilor tineri care puteau fi numiți la echipa națională și, din acest punct de vedere, probabil iar vi se pare că sunt subiectiv, dar analizați dumneavoastră CV-ul lui Edward Iordănescu și o să vedeți că este unul dintre CV-urile cele mai bune.
- Nu CV-ul lui Edi este problema.
- Numai o secundă, numai o secundă!
- Vă rog.
- CV-ul este...spuneți-o!? Beton!
- Este OK.
- E OK (zâmbește). Bun.
- O să vă spun și care e problema. Continuați dumneavoastră, vă rog!
- Acum, mă întorc. N-am vorbit cu absolut nimeni și nu cred că omul politic despre care vorbiți sau politicul care, să zicem, vrea să-i facă pe plac lui Puiu Iordănescu, se putea duce la Gică Hagi, care să refuze, la Dan Petrescu, care să refuze, Boloni, care să refuze, Răzvan Răzvan Lucescu, care să refuze.
- Nu asta vi se reproșează.
- Numai o secundă. Vreau să vă spun, și cu asta închei, că, din punctul meu de vedere, a fost decizia Federației. Nu am vorbit nicio secundă cu nimeni din Federație despre acest lucru, cum nu am vorbit cu niciun om politic despre această chestiune! Și cu asta vreau să puneți capăt. Și dacă dumneavoastră considerați că politicul a influențat de-a lungul timpului...Unde trăim în momentul de față? La ce echipă să pot duce Popescu, Marinescu? Pentru că aproape 90%, 85% dintre echipele noastre din SuperLigă depind de politic! Că depind de un personaj...
- De primării, de minister.
- De primărie, de un minister, de un om care, să zic, e legat printr-o altă conexiune cu un politician. Păi, înseamnă că Edi Iordănescu nu mai poate să ajungă la nicio echipă doar pentru că poartă acest nume? De ce trebuie, în permanență, să se folosească această chestiune cu "a intervenit politicul", în cazul de față taică-su?
- Dacă o spuneam eu, Cătălin Țepelin, sau orice alt coleg din redacție noastră sau orice alt ziarist din țara asta... dar au spus-o Mircea Sandu, fost președinte de Federație, au spus-o foști antrenori din Liga 1, Marin Condescu, patronul clubului la care a antrenat Edi...
- Dintr-un simplu motiv! Eu sunt convins că Mircea Sandu a spus-o pentru că are el un meci politic cu cineva din Federație. Și Mircea Sandu s-a folosit de acest pretext pentru a spune că, de fapt, Puiu Iordănescu l-a pus politic pe Edi.
- Adică, v-a sacrificat pe dumneavoastră și prietenia aparentă dintre voi ca să...
- El s-a folosit... Atât de mult s-a vorbit pe tema asta, cum ați spus și dumneavoastră, iar el a zis: «Ce mai contează dacă o spun și eu?». Bun. L-am numit politic la Condescu, l-am numit politic la Astra, l-am numit politic la FCSB, l-am numit politic la CFR, l-am numit politic... hai, dă-o-ncolo, chiar așa mă credeți capabil? Am atâta forță politică? Eu nu contez politic în momentul de față, cum n-am contat nici înainte.
- Dacă n-ați fi intrat în politică, poate nu vă mai acuza nimeni de traficul ăsta de influență. Dar așa, având acces la niște oameni importanți...
- Atunci, îmi faceți o nedreptate și vă luați de un om care a plecat de jos, luați un om care a pornit de la divizia a treia, luând toate eșaloanele la rând. A câștigat campionatul cu CFR Cluj, într-un moment în care nimeni nu mai credea că se câștigă campionatul. A câștigat Supercupa României, a adus 4 echipe din prima noastră divizie în play-off. Patru echipe! Și ne luăm după o declarație a nu știu cui, care, probabil, a vrut să-mi facă rău mie. Iar această declarație s-a rostogolit și a fost preluată, într-un final, și de Mircea Sandu. Sincer vă spun, pe mine m-a durut că Mircea Sandu a putut să facă o asemenea afirmație.
- Știu că ați vorbit cu Mircea Sandu. Cum a fost dialogul dintre dumneavoastră, după afirmațiile astea făcute de Mircea Sandu în Gazeta Sporturilor?
- Un dialog normal, între oameni civilizați.
- Între oameni civilizați care-și sacrifică prietenia așa, în spațiul public, acuzându-vă, cum spuneți, pe nedrept, de niște lucruri pe care nu le-ați făcut?
- Eu vă repet, dacă puteți să mă credeți ... Evident că totul pare subiectiv, că sunt cine sunt și sunt părintele selecționerului, dar vă repet că, din punctul meu de vedere, nu am făcut nicio intervenție.
- Dacă n-ați fi intrat în politică poate nu v-ar mai fi acuzat nimeni de trafic de influență. De ce ați intrat în politică, domnule Iordănescu?
- Că așa am vrut, așa mi-am dorit.
- Ce ați vrut să faceți și ce ați făcut până la urmă, ce calități credeți că v-au recomandat pentru politică?
- Sincer vă spun, în primul rând am intrat în politică pentru că mi-am dorit să fiu unul dintre oamenii onești și corecți din politica românească. Sincer, credeam că pot să îndrept anumite lucruri. Sincer, credeam că pot să fac mai mult bine. Sincer, îmi doream să nu mint cum să minte și astăzi în politică, cu nonșalanță. Din acest punct de vedere am crezut că pot să fac ceva. În momentul de față, în politică sunt și mulți oameni de bună credință, cu mult bun simț, care într-adevăr vor să facă viața românilor mai bună decât este. Din păcate, este foarte greu să răzbați în politică. Te ia valul și intri în același tăvălug cu oamenii care au mai puțină credință și mai puțină intenție de a îndrepta lucrurile.
- Asta vi s-a întâmplat și dumneavoastră? Ați fost totuși 8 ani senator.
- Am fost doar 6 ani, în două partide. Am intrat în PSD și am sfârșit în UNPR. Vă spun sincer, mă bucur că am vrut să fac ceva. Că nu am reușit pe măsura așteptărilor, asta este firesc, dar eu totuși sper că politicienii români se vor corecta. Cei care conduc România astăzi se vor îndrepta și vor face în așa fel încât lucrurile să meargă mai bine în România.
Sunt încă membru PSD și consilier general la Consiliul General al Municipiului București. Merg la toate întrunirile, merg la toate ședințele. Dar, vă repet, n-am reușit să-mi îndeplinesc dorința de a schimba lucrurile în bine în politică.
- Apropo de politică, v-ați recuperat pensiile speciale? Știu că a un moment dat dătuserăți în judecată statul român, pentru că se dăduse o lege și se tăiaseră niște pensii.
- Statul român a fost dat în judecată de senatorii și deputații de la începuturile Parlamentului și până acum. Înțeleg că Curtea Constituțională a dat dreptate senatorilor și deputaților care au reclamat acest lucru, printre care și eu. În momentul de față, parlamentarii au fost repuși în drepturi și își vor recăpăta pensiile prin decizia Curții Constituționale și prin decizia Tribunalului.
- Ce perspective vedeți pentru Edi Iordănescu și echipa națională în momentul ăsta? Pentru că e clar, el va rămâne antrenor pentru campania de calificare la următorul turneu final.
- Noi toți trebuie să înțelegem și să acceptăm realitatea fotbalului românesc. Nu poți avea, domnule Cătălin, echipă națională performantă dacă nu ai echipe de club care joacă în cupele europene.
- Asta o știm cu toții. Dar atunci ce facem, acceptăm situația?
- Dați-mi voie să vă răspund. Nu poți avea echipă națională performantă dacă nu ai jucători care joacă în competiții puternice, la echipe de club din prima ligă în țări care au performanță în fotbal. Și dumneavoastră, presa, media, televiziunile, Edi Iordănescu, federația, oamenii de fotbal, toți trebuie să facă o analiză concretă a situației, a ceea ce reprezintă fotbalul românesc și jucătorii noștri în acest moment. Eu pe Edi Iordănescu îl văd că este extrem de optimist, de încrezător. El crede că poate îndrepta lucrurile, el crede că poate obține calificarea pentru fotbalul românesc. Îl văd că este dedicat, îl văd că este preocupată în permanență. Urmărește tot. Eu, personal, cred că avem jucători talentați, de perspectivă, dar nu și unii care să joace la cel mai înalt nivel și să tragă echipa națională după ei.
- Discutați cu Edi despre problemele fotbalului românesc, despre echipa națională?
- În permanență. Dar discutăm problemele generale ale fotbalului românesc. Niciodată nu îi spun lui Edi să joace Popescu, Marinescu sau altcineva.
- Și dacă i-ați spune, probabil nu va asculta, că e orgolios.
- N-aș fi corect față de el și față de fotbal, pentru că eu nu stau în cantonament cu jucătorii, eu nu cunosc starea lor de sănătate, starea lor mentală, nu cunosc problemele lor cu care vin de la cluburi, nu-i vă la antrenament și este firesc să nu mă pronunț cu asemenea chestiuni. Niciodată nu mi-am permis să-i spun ca să joace cu următoarea formulă, să-i dau eu primul 11, niciodată nu mi-a permis să-i spun «dar de ce nu-l bagi pe Iordănescu junior în locul lui Popescu senior?».
- Pe scurt, încă o dată, sunteți mai degrabă optimist sau pesimist pentru calificările care încep în primăvara lui 2023?
- Sunt o fire extrem de optimist. Sunt încrezător, am crezut și cred în fotbal românesc. Cred în antrenorii români, cred în jucătorii români, cred în talentul lor și în potențialul lor. Dar am rezerve în ceea ce privește profesionalismul lor. Al unora dintre ei, ca să fiu mai precis.
- Aveți un mesaj pentru cei care îl critică și vor continua să-l critice pe Edi Iordănescu?
- S-o facă în continuare, că are de învățat. Sunt convins că din critici poate să tragă și concluzii care să îl ajute, dar în același timp cei care critică trebuie să pornească de la realitatea fotbalului românesc.
Îmi amintesc că și pe mine mă desființați, mă terfeleați dumneavoastră, presa. Și am patru calificări! Așa că e normal ca și Edi să fie criticat. Românii sunt iubitori de fotbal și își doresc calificări, să vedem dacă și putem. Eu zic că da. Cu răbdare, cu înțelepciune.
{{text}}