În minutul 82 al partidei Barcelona-Almeria, 2-0, când Xavi l-a înlocuit pe Pique cu Christensen, primul a ieșit de pe teren, dar și din fotbal. Definitiv la 35 de ani și 9 luni, moment în care aproape 100.000 de spectatori l-au ovaționat în picioare pe Camp Nou. Nu puțini au lăcrimat, iar unii chiar au plâns ca niște copii.
Vestea că Pique se retrage în plin sezon a surprins lumea balonului rotund din Spania și de pretutindeni. Cu atât mai tare cu cât cel în cauză avea contract cu Barça până în vara lui 2024! Se apreciază că, renunțând, Pique va pierde din salarii și din prime măcar 25 de milioane de euro.
Sigur, nu va sărăci, averea lui fiind estimată la peste 90 de milioane. Deși folosit mai rar titular în 2022, mai ales după gafele comise la 3-3 cu Inter în UCL, el putea sta liniștit pe banca de rezerve și încasa în continuare cărămizi de bani.
Mândru, Pique n-a acceptat însă, amintindu-și că în 14 ani petrecuți ca fundaș central în tricoul blaugrana, ulterior revenirii de la Man Utd, a bifat 615 meciuri și a înscris 53 de goluri. În paralel, campion mondial în 2010 și european în 2012 cu Spania, a strâns 102 prezențe în națională și, ce bilanț!, 30 de trofee.
Ca atare, s-a justificat afirmația că retragerea lui, e nevoie să traduc?, „Non es el adios de un jugador, es el adios de una leyenda”. Într-adevăr, Pique a fost un jucător de valoare și de bază. Dar nu neapărat și de superclasă, asta în ideea că apărarea n-a constituit punctul foarte al Barcelonei. Farmecul și faima ei s-au datorat mijlocului și atacului.
Socotind că numai după 2000 au trecut pe-acolo Messi și Thierry Henry, Mascherano și Eto'o, Ronaldinho, Iniesta și alții, să admitem că, în ciuda contribuției sale importante, Gerard Pique nu s-a numărat printre cei mai lăudați.
N-a ajuns vreodată liderul grupului de staruri. Pe de altă parte, chiar dacă Barca a avut jucători mari, niciunul n-a întruchipat spiritul catalan, de veșnic răzvrătit, ca Pique.
Fiind băiat isteț și înfipt, care n-a ratat nicio ocazie să se ia în gură cu presa madrilenă, protectoarea Realului, abil și versat în afaceri, dovadă că a cumpărat organizarea Cupei Davis (în care a băgat deja 70 de milioane de euro prin firma Kosmos) și a adus sponsori uriași gen Rakuten și Spotify, acesta dând numele stadionului Camp Nou, destui îl vedeau pe Pique drept viitorul președinte al clubului care e, știți povestea, „Mai mult decât un club”.
Acțiunile i-au scăzut însă dramatic, s-au prăbușit, după despărțirea cu scandal de Shakira și, mai ales, după răspândirea zvonului că el l-ar fi determinat pe președintele Laporta să nu mai semneze cu Messi, idolul tribunelor.
Pique nu-și ascunde însă încrederea că „Mă voi întoarce la Barca. Aici m-am născut și aici voi muri”. Comentatori avizați sunt mai degrabă sceptici. Ei găsesc capitolul încheiat.
Și-atunci, ce rămâne în urma lui Gerard dincolo de faptul că dirijează firma Kosmos, legată de Cupa Davis, și că patronează o formație din Andorra? Rămân semne adânci, căci Pique trebuie considerat, și e, penultimul mohican al acelei echipe de vis, ultimul e Busquets, ce-a măturat pe jos cu toți adversarii în perioada 2008-2010, când a câștigat tot ce se putea. De câte două ori Champions League, Supercupa Europei și Campionatul Mondial al Cluburilor, tot, tot, tot!
În epoca în care Barça domina fotbalul mondial, ea a umilit-o pe Real Madrid cu 6-2 în 2009 (gol Pique) și cu 5-0 în 2010, victorii pe care nimeni nu le-a sărbătorit cu entuziasmul celui retras sâmbătă.
Înainte de a fi oricine altcineva, Gerard Pique a fost cel mai „barcelonista” dintre toți. Cel mai pătimaș. Și mă îndoiesc că se va schimba.
{{text}}