Constantina Diță, 52 de ani, a primit trofeul de „Legendă GSP”. Campioana de la Beijing a povestit detalii despre cursa fabuloasă din 2008, dar și-a amintit și de începuturile ei în sportul de performanță
- La Gala GSP 2022 au mai primit trofeul de Legendă: Mircea Dridea, Silviu Lung, Miodrag Belodedici și Sorin Babii.
- Din 2019, momentul lansării demersului, distincții similare au fost acordate pentru Doina Melinte, Simona Amânar, Anghel Iordănescu, Ladislau Boloni, Cristian Gațu, Emerich Ienei, Mircea Lucescu, Ilie Năstase, Nadia Comănci, Elisabeta Lipă, Gică Hagi, Ivan Patzaichin, Rică Răducanu, Ioan Igna, Leon Rotman, Leonard Doroftei și Gabriela Szabo.
2 ore 26 minute și 44 de secunde. Acesta este timpul cu care Pușa a intrat în istorie la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, unde a câștigat aurul în proba de maraton și a provocat una dintre cele mai mari surprize ale competiției. Avea pe atunci 38 de ani, devenind astfel cea mai în vârstă campioană olimpică de maraton. Constantina Diță, un exemplu fantastic de rezistență și ambiție, o sportivă cu multe medalii și multe recorduri.
În 2008 am primit din partea Gazetei trofeul Sportivul anului, acum trofeul de Legendă. Pentru astfel de premii mereu găsesc loc în vitrină. Dar nu numai acolo, ci și în inima mea. Vă mulțumesc, mă simt onorată
- Constantina Diță
- Bună seara, vrem să vă mulțumim pentru că ați acceptat invitația la Gala GSP. Primiți un premiu de Legendă astăzi, mai aveți loc în casă pentru atâtea medalii și cupe câștigate?
- Bună seara și vă mulțumesc pentru că v-ați gândit la mine, să primesc acest premiu de Legendă GSP. Bineînțeles că se găsește loc în spațiul meu pentru trofee. Pentru orice premiu sau trofeu. Dar nu numai acolo, ci și în inima mea. Vă mulțumesc, mă simt onorată pentru acest premiu.
- Unde le țineți?
- Majoritatea le țin acasă, la țară, în comuna Torburea. Dar mai am multe din ele și în Statele Unite.
- Fiind o seară specială, în care ne gândim la performanțe, vreau să ne întoarcem în timp și să ne aducem aminte de momentele frumoase. Cum ați început totul?
- Eram un copil, în comuna mea. Aveam vreo 14 ani când am auzit de doamna Maricica Puică, de medalia câștigată la 3.000 de metri la JO de la Los Angeles. Îmi doream și eu să fac sport și să ajung o campioană. Nu știam că voi ajunge la proba de maraton. Îmi doream doar să fiu ca doamna Maricica Puică. Trăind la țară, părinții nu m-au lăsat să plec să fac sport, aveau alte gânduri cu mine, dar pe parcurs, când am mers la liceu, am mers la o competiție pe licee. A fost începutul. Am fost aleasă acolo cel mai bun sportiv pentru că am câștigat și la băieți, și la fete și am mers la faza județeană, unde am fost pe locul 3. Acolo am dat de primul meu antrenor și acesta m-a întrebat dacă îmi doresc să fac performanță. Am zis da. Dânsul a venit și a discutat cu mama și așa am început sportul de performanță.
- Și când v-ați dat seama că maratonul e alegerea ideală?
- Am plecat de la 400 de metri în sus. Am încercat 800, 1.500, 3.000. Am încercat toate probele. Nu aveam viteză. În probele scurte, neavând viteză, nu poți face asta. Așa am urcat la probele lungi. Așa am descoperit că-s bună la maraton. Aveam rezistență, nu viteză, așa au început performanțele. Aveam timpi buni și la probele de 5.000, 10.000. Încercam să lucrez mult și pe viteză, dar nu era suficient.
- Povestiți-ne puțin despre cursa incredibilă din 2008. Cum a fost?
- Când am ajuns la Beijing ploua foarte tare, iar antrenorul și fostul meu soț, Valeriu Tomescu, a zis: "Pușa, aici e noroc, ploaia aduce noroc". Am zis "Doamne-ajută!". Eram în mașina oficială, care ne ducea în satul olimpic, și chiar speram așa să fie. Nu credeam că voi câștiga. Dar mă așteptam la o medalie olimpică. Am ajuns în satul olimpic cu 3 zile înainte de proba de maraton. Seara dormeam devreme pentru că noi trebuia să ne trezim la 3 dimineața pentru probă. Startul era la 7 dimineața, iar cu 3 ore înainte de cursă trebuia să mănânc și să îmi fac programul. După micul dejun, eram în cameră înainte de plecare și îi ziceam colegei mele, Lidia Șimon, că nu cred că voi fi în prim-plan. Așa că nu îmi prind părul cine știe ce, că nu voi fi în prim-plan la TV. Mi-am prins niște agrafe și am plecat la cursă. În timpul cursei mi-au picat toate agrafele, dar nu mai conta nimic. Eram prea concentrată.
Strategia care a "tăiat" cursa
- Știați adversarele bine?
- Pe unele le-am bătut, altele m-au bătut ele pe mine în unele dintre cele mai mari maratoane ale lumii. Totuși mă așteptam la o medalie, chiar dacă nu de aur. La start am avut o strategie bine pregătită cu antrenorul. Toate sportivele se așteptau ca eu să plec tare la start, cum făceam în timpul maratoanelor mari. Dar acolo făceam asta pentru că îmi doream un timp bun. Aici nu mă mai băteam cu timpii, ci cu medaliile. Așa că am schimbat strategia.
- Deci ați pregătit ceva special.
- Da! Am stat cu plutonul mult. Tactica era să stau până la 25 de kilometri, însă în timpul cursei mă tot călcau pe picioare celelalte alergătoare. Și la un moment dat am zis hai să rup puțin din pluton. Eram la jumătatea cursei. Am rupt și credeam că una sau mai multe sportive vin după mine. Ceea ce nu s-a întâmplat. Mi-am văzut de cursă, așteptam tot timpul ca antrenorul să îmi strige de pe margine unde e plutonul secund. Mi-a zis tot timpul până la kilometrul 30. Acolo l-am așteptat din nou și nu s-a mai întâmplat asta. Am intrat puțin în panică, nu știam ce se întâmplase cu antrenorul. Nu știam nici cât de departe era plutonul. Am luat totul pe mine și am zis să lupt până la final. Să duc cursa la final și să iau aurul olimpic. Am tot încercat să mă uit în spate, deja erau departe. Cursa nu se termina la 30 de kilometri, ci la 42.
"Știam că am câștigat înainte să intru în stadion"
- Ce-ați simțit când ați intrat în stadionul olimpic?
- Știam că sunt câștigătoarea aurului. Înainte cu 800 de metri de Cuibul de Pasăre am avut o întoarcere. Văzusem unde erau restul atletelor. Aveam vreo 300 și ceva de metri distanță. Nu voiam să mă relaxez, pentru că medalia venea doar după ce treceam linia de sosire. Însă nu mai trăgeam atât de tare. Pentru că știam deja că e greu să pierd. Am intrat în stadion la 9:30 dimineața și erau 90.000 de oameni în tribune. Nu îmi venea să cred. Când am intrat îmi întindeau mâna să dau palma cu ei. Am făcut-o și mi-am văzut de final. Am câștigat aurul olimpic.
- Ce a urmat imediat după?
- A fost o zi foarte grea. Toată lumea mă voia la radio, la TV. Dar imediat am fost la control doping, unde am stat și acolo o perioadă lungă. Pentru că eram toate sportivele acolo. Am mers la Televiziunea Română, la radio, la toată lumea care mă solicitase. Până la 10:30, abia la 11 noaptea am ajuns în cameră. Am fost doar să-mi schimb treningul pentru premiere, atât. N-am avut timp de nimic.
- Oamenii se apropie de sport tot mai mult, ce simțiți dumneavoastră când vedeți atâția pasionați de mișcare?
- Mă bucură mult. Foarte mult! În afară sistemul era de foarte mulți ani. Mă întristam când eram în România și vedeam parcurile goale, nu vedeam oameni care să iasă la mișcare. Văd acum cum crește numărul de alergători. Mă bucur că oamenii înțeleg mișcarea pentru că asta înseamnă sănătate.
- Ce așteptări aveți de la 2023?
- În primul rând, să fiu sănătoasă, apoi să reușesc să fac competiția Wizz Air Bucharest International Half Marathon și apoi voi vedea ce program voi mai avea. Deocamdată nu îmi mai fac un program fix, pentru că am tot încercat asta în ultimii ani și nu am reușit din cauza pandemiei. Aștept de la zi la zi și îmi fac program din scurt.
Sunt emoții la un control doping. Pentru că nu știm niciodată ce se poate întâmpla. Până la rezultat ai emoții. Fusesem luată la test și înainte de competiție. Veneau în timpul pregătirii acasă să ne controleze. Niciodată nu se știe ce se poate greși. De asta sunt emoții
Îi doresc multă sănătate Simonei Halep, să fie curajoasă, să treacă peste acest incident grav și să meargă mai departe, să lupte. E o luptătoare, a demonstrat asta. A dus România la cel mai înalt nivel
Constantina Diță
{{text}}