“România merită mai mult respect. Eu merit mai mult respect.” Cristina Neagu este un om care vorbește rar în public, dar o face fără ocolișuri. Propozițiile de mai sus sunt cele mai puternice pe care le-am auzit de la un sportiv român în ultimii ani. Și printre puținele adresate comunității sportive internaționale. O mai face Hagi, dar într-un discurs intern, atunci când se plânge de accesul fotbalului românesc la diversele competiții. În rest, suntem educați să păstrăm tăcerea și să suferim că străinii ne fură.
Cristina vorbește însă de pe altă poziție. Până la urmă, chiar forurile internaționale ale handbalului o numesc drept “cea mai mare sportivă din istoria jocului.” E cea mai bună marcatoare din toate timpurile, iar imaginea ei a dominat acest sport în ultimul deceniu. Calitățile sale sportive, carisma și modul în care și-a construit cariera o pun, în această țară și nu numai, chiar și în fața performanțelor unor bărbați. Și aici avem cu ce ne lăuda.
Cristina Neagu are și avantajul că știe tot ce mișcă în acest sport, iar de acum și libertatea de a o spune. Știe cum sunt construite ierarhiile nordice, cum se arbitrează în franceză și ce frăție pot să facă Balcanii, când este necesar. Le-a văzut și le-a auzi pe toate. Handbalul nu este numai forță și viteză, ci este sportul cel mai subiectiv când vine vorba de arbitraje, delegări și organizări de competiții.
Din această cauză cuvintele rostite de ea au mai multe ținte decât cele pe care le vedem sau le putem intui noi. Foarte bine, dar ce mai urmează?
Cu siguranță, Cristina este un lider, un idol și, de ceva vreme, o voce. Poate pe viitor o statuie. Dar chiar și ea știe un lucru foarte bine. România nu e copilul oropsit întotdeauna. Uneori e parte din sistem, alteori sistemul poate să-i găsească o sumedenie de bube în cap.
De exemplu, Kim Rasmussen, antrenorul danez le-a adus aminte românilor că în 2019, în Japonia, România beneficia de arbitraj în fața Ungariei și că el era cel defavorizat. Pe atunci, poate noi trăgeam sforile mai bine. Același Rasmussen spunea într-o postare privată pe Facebook că experiența sa în România i-a pus la încercare nu numai credințele sportive, dar toate valorile sale umane și că pleacă de aici complet debusolat. I se alătură Ryde. Sau Per Johansson care spune că suntem acaparați de un clan corupt. Mulți antrenori au trăit aceleași situații traumatizante, au fost respinși de sistemul românesc, de faptul că “nu ne învățați noi handbal, am fost campioni mondiali.”
Abuzul fizic și psihic nu mai sunt isolate. Nici măcar de televizor nu s-au mai ferit autorii săi. Tot Neagu a fost singura voce care s-a ridicat aici. Singura care a spus că o femeie nu trebuie să accepte așa ceva.
Recent, afișele cu cu mesaje imunde au inundat sălile la jocurile fetelor, sticle de apă au zburat spre ele, iar cel puțin un antrenor a fost trecut prin organele unei galerii. Nicio reacție. Scandalurile de arbitraj și administrație persistă, iar imaginea din afară nu diferă mult de cea a fotbalului. Avem două echipe de Liga Campionilor și niciuna nu umple sălile. Iar toată lumea trăiește din bani publici. Căci atât corporațiile, cât și familiile încep să se teamă de mediu.
Da, Cristina e uriașă și merită respect. Ar trebui să ne înclinăm în fața ei de câte ori o mai vedem în sală. Dar când diversele mărimi ale zilei se uită la noi, nu văd România ca fiind doar Cristina Neagu. Văd toate aceste istorii și încă unele mai grele și ne spun: nu, nu sunteți diferiți față de noi, ba, poate chiar un pic mai rău.
Cristina mai are doi ani, poate trei de joc. Pentru decenii va rămâne cea mai mare din istorie. Dar România o să aibă nevoie mai departe de ea, iar acum trebuie să cântărească. De la înălțimea sa, are o alegere de făcut. Poate să repare tot răul pe care-l știe? Sau măcar să încerce să l repare. Să facă România respectată, nu doar pentru cea mai mare jucătoare din istorie, ci și pentru un sistem corect și onest. Suntem câteva milioane care o așteptăm.
{{text}}