Obsedanta comparație cu Maradona

Argentina lui Messi a arătat ca o echipă fără răspuns la golurile saudiților. În loc de reacție lucidă, precipitare. Și capul plecat al omului care trebuie să fie locomotivă, dar e aspirator de pase.

Argentina s-a prăbușit cu zgomot de fier vechi, iar Cupa Mondială a căpătat culoare în obraji. Prima surpriză de proporții justifică globalizarea fotbalului, dar nu explică deloc de ce naționala Lioneilor, Messi în teren, Scaloni antrenor, era considerată una dintre marile favorite ale ediției qatareze. 

Poate încă mai e, albiceleștii nu au pierdut șansele să meargă mai departe din grupa care le mai include pe Mexic și Polonia.

Interesanta echipă a domnului Vulpe

Câteva cuvinte despre învingători. Arabia Saudită a înlăturat senzația aceea de amatorism ușor comic pe care o lăsaseră Qatarul și Iranul în fața Ecuadorului și a Angliei. 

Cu ceva limite tehnice, însă foarte disciplinați și ambițioși, oamenii antrenați de francezul Herve Renard nu s-au mulțumit cu o egalare care le-ar fi spălat imaginea. 

Au simțit că se poate mai mult și au acționat în consecință. Au crezut, apoi au înțeles că Argentina poate fi învinsă. Veteran al experiențelor în spațiul africano-arab, Renard (Vulpe) a știut să își țină concentrată echipa mai ales după momentul greu al penaltyului dat de arbitrul Slavko Vincici la presupusul fault al lui Hamid la Paredes.

Ce-o fi acum în capul lui Maguire?

Consultarea VAR s-a petrecut cu o viteză cosmică și probabil că slovenul a stabilit un record mondial în materie. De la possible penalty la check over, penalty nu au trecut decât câteva secunde. 

Ce o fi acum în capul lui Harry Maguire, placat ca la rugby în careul iranian, mai ales că fundașul lui United părăsise oricum terenul destul de amețit?

Cam bătrâiori, nițel uzați

Era previzibilă căderea Argentinei? Nu, laolaltă specialiști și amatori de fotbal se puseseră de acord că ultima reprezentație a lui Messi la un Mondial va fi acompaniată de o echipă ajunsă la maturitate. Maturitate sau vârstnică? 

Primul "11" trimis în teren de Scaloni (sau de Messi?) a avut o medie de vârstă de 29,6 ani. Messi are 35, Di Maria 34, Otamendi 34, Papu Gomez 34, Tagliafico 30. Pentru toți cei amintiți a început regresul vizibil după cărțile de vizită. 

Messi s-a mutat de la Barcelona la PSG, Otamendi a plecat de la City și a ajuns la Benfica, Di Maria a tot coborât pe traseul Real, United, PSG, Juventus. Papu Gomez joacă la o Sevilla în plină criză, Tagliafico la un Lyon la o tură de pistă distanță de PSG sau Marseille. 

Înțelegeți? Exceptându-i pe Messi și într-o oarecare măsură pe Lautaro (Interul contemporan nu este totuși de calibrul coloșilor din Champions), ceilalți joacă la formații bune, dar nu din prima linie europeană.

Tactica Argentinei: toate pasele la Leo!

Un pic cam bătrâni, mai mult ca sigur uzați, argentinienii au o altă problemă. Una mai mare decât toate. Veche, aproape istorică. Nu arată ca o echipă. Cine poate spune care este ideea de joc a Argentinei? 

Toate pasele îl caută pe Leo, iar dacă Leo nu ajunge să șuteze, toate pasele lui îl caută pe Lautaro, câteodată pe Di Maria, prietenul din copilărie. 

În continuare, Messi nu este locomotiva echipei. Aici comparația cu Maradona te izbește mereu și mereu în plină figură. Mă rog, pe noi, cei care l-am văzut și pe Maradona. Ce spune faptul că, aflat la a 5-a ediție de Cupă Mondială, Messi nu a înscris niciun gol în fazele eliminatorii ale competiției?

Diegolizarea

Va fi Argentina marea decepție a acestui Mondial? Ori se va ridica și se va scutura de praful mediocrității? Cheia dilemei nu este la Messi pentru că Messi a fost omul pentru care întotdeauna a muncit anonim echipa, la Barcelona sau la națională. 

Cu Diego lucrurile stăteau exact invers. Și uite cum încă o dată idealizăm trecutul și minimalizăm prezentul, vor spune cei pentru care fotbalul s-a născut cu tiki-taka.