MMI și secretul lui Dobrin

Bărbatul înalt, îmbrăcat impecabil, la sacou și cravată, și cu ochelarii de vedere puși un pic șui, de parcă atunci a aterizat dintre nori, s-a apropiat de peretele din redacție cu pași abia simțiți. Cu mersul său apropiat de levitație, MMI-ul și-a întins degetele lungi spre chipurile prietenilor săi de odinioară, imprimate pe colajul din spatele scaunului unde stă Cătălin Tolontan, și a început să le vorbească. 

“Vaneaaa!”, “Uite-l și pe Johnny! Johnnyyy! Dragul de el!”. Nimeni din redacția Gazetei Sporturilor nu a întrerupt acest ritual sensibil. De fapt, puțini l-au sesizat. Jurnalistul cu părul alb și ochii plini de lacrimi  îi invoca pe Ioan Chirilă (“profesorul meu de jurnalism”), pe Ioan “Johnny” Cupen (“bunul meu prieten cu metafora de senzație”), pe Eftimie “Mache” Ionescu, oameni dispăruți cu care a împărțit aproape 20 de ani de plumb, calandru, șpalturi și corecturi făcute cu pixul, cuvinte dispărute azi așa cum au dispărut cândva dinozaurii. 

Pe ei, pe nea Vanea, nea Johnny, nea Mache, nea Gheghe, nea Peniță, nea Titică, nea Stelu și toți ceilalți nea de la Gazetă, tinerii din echipa lui Ovidiu Ioanițoaia îi priveau, eretic, ca pe niște dinozauri aflați încă în viață. La jumătatea anilor 90, în redacția de lângă Cișmigiu unde lucra echipa Under 30 de la Sportul românesc exista un ferment ațâțător. Energie cu tona, o doză amețitoare de curaj și, născute din ele două, idei noi care îi făceau pe angajații lui Dumitru Dragomir și, apoi, ai lui Adrian Sârbu să se creadă speciali, centrul universului presei sportive. 

La câteva stații de autobuz, era redacția Gazetei Sporturilor. Acolo își închipuiau tinerii că sălășluiește o specie de bătrâni cocoșați, uzați și fără chef, obosiți după zeci de ani de “tăiat lemne “ și “făcut rumeguș”. La scurt timp, în redacția ProSport, au intrat doi dintre “dinozauri”, Ioan Chirilă și Johnny Cupen, iar urma lăsată de cei doi a rămas și acum în adeneul tinerilor care ajunseseră să se adune cu gurile căscate în jurul lor, fascinați de poveștile și de cheful de viață al gazetarilor veniți din trecut. 

Aproape 30 de ani mai târziu, ochii lui nea Vanea și nea Johnny privesc, zâmbitori sau preocupați, de pe peretele ca un sanctuar din redacția Gazetei Sporturilor în care sălășluiesc mulți dintre tinerii de altădată din Brezoianu. 

La fețele lor s-a recules Mircea M. Ionescu, fostul coleg, prieten, discipol. 

“Am 77 de ani, dar nu-i simt. Mă simt de multe ori tânăr. Tinerețea e o stare de spirit, până te pune jos. Viața la vârsta asta e plină de surprize… neplăcute, dar cu amintiri minunate care ne dau acea combustie internă necesară să ne țină în viață”. 

MMI nu a fost niciodată “nea” pentru că a plutit mereu deasupra timpului. Absolvent de filosofie - “nu sunt filosof, dar acolo era singurul loc în care se făceau cursuri pentru a ajunge ziarist sportiv, visul meu” - , tânărul crescut în Chibrit în spiritului “Rapidului, cadână zvăpăiată” a făcut mereu altfel decât colegii lui.

Pasionat de teatru, a scris piese și a fost jucat până când cenzura l-a oprit. S-a făcut arbitru până când o geantă de bani adusă într-un vestiar sordid din Vaslui l-a scârbit și l-a făcut să se lase. A comentat meciuri la televizor, a acceptat să fie secretar de partid, a iubit în secret până când într-o zi s-a hotărât să evadeze din sistemul socialist bolnav. 

“Atenție, n-am fugit din țară, am evadat”, spune el, atent la nuanțe. 

MMI-ul a îndurat calvarul lagărului de imigranți de la Latina, Italia, a început o viață nouă în America, a fost taximetrist în New York, a scos un ziar de sport și a făcut bani din cartea scrisă după Mondialul din 1994. 

S-a întors, însă, acasă pentru că îi lipsea limba română. Prima dată când a simțit asta a fost când în taxiul lui s-a suit Anthony Quinn, celebru actor american. MMI-ul văzuse Zorba Grecul aproape obsesiv și i-a povestit asta pasagerului faimos în scurtul drum din Central Park până la hotel.

“Zorba m-a întrebat dacă sunt grec. I-am zis că sunt român și că i-am văzut filmul de 17 ori. “Ești nebun. De ce?”, m-a întrebat. Cum să-i explic eu în engleză “pofta de a trăi”?! Nu știam cum să-i traduc în engleză. Atunci s-a născut gândul “pleacă în limba română, nu ai ce căuta aici!”. Mă rog, i-am răspuns “enjoy the life!”. Era cu totul altceva decât ce voiam eu să-i transmit“. 

MMI a primit 50 de dolari bacșiș, dar a revenit în România. Don Quixote cu mustață nerăsucită a luat lucrurile de unde le-a lăsat. A continuat să fie el. Să comenteze sport, să scrie teatru, a devenit primul ziarist sportiv premiat de Academia Română pentru dramaturgie, a condus chiar și un teatru și - semnele tinereții de după 60 de ani - a trebuit să lupte cu un cancer de prostată, această “metaforă neagră” a omenirii.

Îmi văd de sănătate care e șubredă, dar eu refuz să cred treaba asta. Au trecut 17 ani de la cancerul de prostată, zic că e bine. A mai apărut o năzdrăvănie pe la creieraș, dar zic că o rezolv și pe asta. Soluția e să nu te lași pradă eșecului și gândurilor negre. Prefer să citesc o carte, mă uit la un film bun, la o piesă bună, la un meci bun și ies din cercul ăsta al celor care sunt bolnavi. Eu nu sunt bolnav, eu am niște defecțiuni tehnice

- Mircea M. Ionescu

Luptă cu boala și acum, dar analizele îi ies bine. E încă tânăr, dar atunci când nu se simte tânăr, MMI se simte nostalgic. Ochii i se umezesc din nou.  “A fost frumos, tare frumos. Cu nea Vanea care cânta la vioară, cu Mache cântând la pian…” 

Chiar așa. La ce cântă tinerii aroganți de altădată din Brezoianu?

PS - În final, o poveste spusă de MMI la GSP Live. E o istorioară despre marele mister al fotbalului românesc, absența de pe teren la Mondialul din 70 a lui Gicu Dobrin. 

“Dacă nu se încăpățânau mai mulți, ar fi jucat și Dobrin la Guadalajara. Eu l-am avut în emisiune, împreună cu actorul Ștefan Iordache. Atunci a spus Dobrin: “Fane, noi eram frați de frumos de multă vreme, dar nu ne cunoșteam!”. S-a dus și l-a sărutat. 

Fusese la telefon în cadrul emisiunii și Angelo Niculescu. În aceeași limbă de lemn, numai că n-a zis tovarășe, a zis că „Dobrin Nicolae nu a respectat regimul unei echipe de performanță. I se datorează lui și numai lui absența”. Gicu stătea și asculta cu mâinile în cap. La un moment dat n-a mai putut. “Măi, nea Angelo, hai s-o lăsăm! Știți foarte bine că n-a fost așa. Eu v-am iertat”. 

După emisiune, am mai stat vreo două ore de vorbă, cu cafea și țigări. La un moment dat, Iordache spune: “Gicule, care e adevărul, mă? Am auzit o grămadă de chestii”. 

Ce face Dobrin, care avea o minte sclipitoare?! Mi-a zis: “Mircea, tu poți să scrii și să vorbești la televizor. Jură-te în fața lui Dumnezeu că n-o s-o faci!”. Și l-a pus și pe Ștefan Iordache să jure că nu se spune nimănui. 

Povestește, pleacă în ceruri Dobrin și mă duc la un preot. I-am povestit și l-am întrebat: “Acum poți să spun?”. A zis “Nu”. Dar mi-a spus să o întreb pe soția lui Dobrin dacă îmi dă voie. Aveam în cap o piesă, “Crima de la Guadalajara”. Mă duc la Gica Dobrin și ea îmi zice: “Domnu’ Ionescu, Gicu i-a iertat demult. N-are rost să mai scormonim. Să-l lăsăm liniștit!”. 

Același răspuns vi-l dau și dumneavoastră. Nu pot să spun ce mi-a zis Gicu. Voi spune după moarte dacă o să mai pot să vorbesc. M-am jurat”. 

Dumnezeu să te țină sănătos, maestre MMI!

VEZI AICI POVEȘTILE LUI MIRCEA M. IONESCU SPUSE LA GSP LIVE