Mă simt bogat, mă simt intangibil, mă simt enorm, mă simt privilegiat, mă simt buricul Pământului
Asta trebuia să spună Gianni Infantino, omul care stă pe tronul căptuşit cu bani şi corupţie al FIFA, în loc de înşirurirea aceea jenantă, de un teatru atât de ieftin că i-ar fi fost interzisă chiar şi scena unui cămin cultural din fundul Bărăganului. Infantino se simte gay aşa cum mă simt eu eschimos. Vomitiv. Cel mai bine i-a zis-o Lineker, omul micilor fraze ucigaşe: «Astăzi sigur nu se simte banderolă!».
Cupa Mondială a ipocriziei
Căci după ce a îmbrăţişat verbal toţi năpăstuiţii lumii, Infantino i-a scuipat în faţă ameninţând echipele care vor alege banderola «One Love», simbol al incluziunii de orice fel, cu câte un cartonaş galben pentru căpitanii lor încă înainte de startul meciului. Asta după ce a interzis Belgiei să înscrie «Love» undeva, aproape invizibil, pe tricouri.
Vă daţi seama, omul e plecat într-o intifadă împotriva cuvântului dragoste! Susţine că afişarea unor astfel de simboluri ar jigni ţara gazdă. Care ţară gazdă a declarat că toate minorităţile, de orice fel, sunt binevenite. Dragi arabi, africani, gay, dizabilitaţi, muncitori imigranţi, dragă planetă care rumegi fotbal, bun venit la Cupa Mondială a ipocriziei!
Înapoi în rând!
Germania, Anglia, Danemarca, Belgia, Olanda, Ţara Galilor, Elveţia au plecat capul cuminţi în faţa ameninţării bossului boşilor. Sigur, federaţia germană contemplă un demers la tribunal contra FIFA. Mă îndoiesc că asta va tulbura prânzurile şi cinele copioase ale lui Bin Gianni, care de când a pus mâna pe fotbal se străduieşte să ia formele unei mingi.
Adevărul e că afirmarea, fie şi discretă, a unor valori care definesc o lume mai bună pentru toţi copiii ei s-a topit ca untul în deşert. Sau în desert. Să fie fotbal!, au oftat cei vizaţi şi s-au aliniat defilării oarbe către un bulgăre de aur cu conturul unui ciomag, idealul oricărui om în maiou şi chiloţi. Trofeul, marele, unicul, inestimabilul, stimabililor! Dă-le-ncolo de principii, important e să intre mingea în poartă!
Normalii şi nebunii
Ar fi fost o nebunie ca aceste ţări să meargă până la capăt indiferent de consecinţe? Da, ar fi fost! Aşa cum a fost curată nebunie curajul acelor persoane de culoare care au trecut prin culoare de urlete şi scuipături ca să intre în şcolile în care căpătaseră dreptul să înveţe.
Aşa cum a fost perfectă nebunie ca profesorul Milliez, doctor profund catolic, să depună mărturie (şi să fie sancţionat) în procesul de la Bobigny în 1972 în favoarea dreptului femeilor la avort, eveniment care a dus la schimbarea legii şi a mentalităţilor în Franţa. Nebunii şi mai mari se întâmplă alături de noi, când pensionari cu plase de o hrivnă în mână ceartă militari ruşi cu kalaşnikoave.
Lașitatea
Ce însemna un cartonaş galben comparat cu toate astea? Şi aici e miezul problemei. Oamenii fotbalului nu cred cu adevărat în aceste cauze. Sau nu cred că gesturi tari vor schimba ceva, o imensă greşeală. O mare laşitate. Fotbaliştii iranieni au protestat cum au putut împotriva regimului aberant de la Teheran. Şi pe ei s-ar putea să-i aşteapte un pic mai mult de o suspendare de un meci… Europenii bogaţi par a trăi în altă lume. Fotbalul trăieşte în altă lume. E un fast-food, satisfacţie pe loc, colesterol moral garantat.
Cu poarta goală
La capătul lanţului de ne-iubire stau fanii. Noi. Cine l-ar ierta pe Kane dacă în al treilea joc al grupei ar absenta pentru o idee? Eventual i-ar trece cu vederea o simulare. Aici suntem.
Fotbalul, o tribună enormă care poate promova gestul cel bun, alege, în întregul său, să joace şi să tacă. E aproape mai vrednic de milă decât nefericiţii care mor pe vreo mare în drum către un pământ al făgăduinţei. Măcar ei au un ţel. Fotbalul tocmai şi l-a ratat.
{{text}}