Alexandra Nistoroiu, jurnalist de investigație Libertatea, militant pentru drepturile minorităților sexuale și apărător al drepturilor omului, taxează într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor anomaliile remarcate de la startul Mondialului.
- Alexandra Nistoroiu este jurnalistă din 2010. Înainte de Libertatea, a lucrat la Digi24, la emisiunile „Tinereţe fără bătrâneţe” şi „Ca-n filme”. A colaborat cu Science, New Scientist, Balkan Insight, Digi FM, Hotnews, Viaţa medicală, Dilema şi Gazeta Sporturilor. Timp de trei ani, a coordonat echipa revistei Arte şi Meserii. Scrie despre fotbal și e îndrăgostită iremediabil de Liverpool.
„E greu să nu fie straniu”, spune Alexandra Nistoroiu despre controversatul turneu final organizat de Qatar, țara unde homosexualitatea se pedepsește cu închisoarea și unde ai fi tentat să spui că încălcarea drepturilor omului a fost parte integrantă din portofoliul de candidatură al șeicilor. Jurnalista penalizează câteva dintre lucrurile care au scandalizat opinia publică în ultimele zile, în special discursul lui Infantino și măsurile punitive ale FIFA, și scoate în evidență cele două imagini care au impresionat-o în prima săptămână a Mondialului.
- Alexandra, au trecut deja câteva zile de la startul acestui controversat Campionat Mondial. Bănuiesc că ai urmărit tot ce s-a întâmplat până în acest moment, cum ai reușit să te aclimatizezi cu tot ceea ce se petrece în Qatar?
- Nu știu dacă am urmărit chiar tot ce s-a întâmplat. Să urmărești CM zilele astea, cu câte patru meciuri pe zi, și toate știrile adiacente (plus glumele), e mai mult decât un job full time. Și am deja un job full time. Dar am urmărit cât de mult a încăput. Am și avut norocul a două zile libere săptămâna asta, deci consider aclimatizarea reușită.
- Și ce impresie ți-a lăsat?
- E atipic, fără îndoială, pentru că am crescut cu campionatele mondiale și europene din timpul verii. La noi în casă, acestea erau sărbători în familie, care ne țineau pe toți la televizor, indiferent de vârstă și sex. Și auzeai goool în tot cartierul pentru că toate geamurile erau deschise. Acum, vedem meciurile în mijlocul sezonului marilor ligi europene și când magazinele sunt deja pline de decorațiuni de Crăciun. E greu să nu fie straniu. Din punct de vedere fotbalistic, mi se pare unul din cele mai puternice începuturi de Cupă Mondială la care puteam spera, cu multe echipe frumoase, multe meciuri roller-coaster și loc destul pentru imprevizibil și pentru povești cu underdogs care se ridică deasupra cotelor. Din punctul de vedere al contextului în care are loc, fotbalul merita un Campionat Mondial organizat în spiritul unor valori curate. Din păcate, asta nu s-a întâmplat
- A existat înainte de startul competiției impulsul boicotului?
- M-am gândit mult dacă ar trebui să fac asta, având în vedere tot ce știm astăzi despre corupția FIFA; despre felul în care Qatar a câștigat organizarea acestui CM, despre tragediile muncitorilor migranți care au murit lucrând la stadioanele pe care se țin astăzi meciurilor. Și, nu în ultimul rând, despre limitările libertăților în Qatar, nerespectarea drepturilor femeilor sau ale persoanelor LGBT. Sunt multe motive pentru care ediția asta e imorală. Însă nu e prima ediție imorală. Rusia 2018 a fost și ea, chiar dacă la o scară poate mai mică - fie că ne gândim la dictatura impusă de Putin pe plan național, fie că ne gândim că deja Crimeea se întâmplase. (Apropo, e cel puțin ironic că Rusiei i-a fost interzis să participe, din rațiuni de ordin moral, dar ediția se ține în continuare într-o țară cu atâtea probleme.) Revenind la boicot, am ajuns în cele din urmă la concluzia strict personală că mă voi uita la acest campionat, cu bune (fotbalul) și cu rele (mai tot ce se întâmplă în jurul fotbalului). Pentru că nu poți să iubești acest sport și să închizi ochii fix atunci când el ajunge să fie jucat într-un context inadecvat. Oricum, adevăratul boicot trebuia să fie făcut, de mult, de federațiile naționale, de naționalele participante, de jucători. Din păcate, nu a fost așa. Totuși, sper ca fotbalul să învețe din povestea asta.
„Opt dintre țările participante au încă legi împotriva homosexualității”
- Consideri că ar fi necesară implementatarea unui fel de convenție prin care o țară cu probleme sensibile legate de drepturile omului să nu poată organiza un turneu final?
- Cred că problema e mult mai mare de-atât. Dacă stăm și adunăm toate țările care nu au probleme sensibile legate de drepturile omului, vom număra pe degete opțiunile. Sigur, problemele din Vest nu ajung la nivelul celor din Qatar -dar da, există probleme reale legate de drepturile muncitorilor și în vestul Europei, și în SUA. Apoi, dacă ne uităm pe lista celor 32 de țări participante la această ediție a CM, vom observa că opt din ele au încă legi împotriva homosexualității. Deci un sfert din țări. Nu e strict o problemă qatareză. Dacă ne gândim apoi la cum tratează SUA migranții care trec ilegal granița cu Mexic…Nu încerc să relativizez, dar e pur și simplu imposibil de implementat o convenție care să ceară o țară fără probleme sensibile legate de drepturile omului. Poate să aibă câteva țări nordice și o Noua Zeelandă succes cu asta. Ce cred în schimb că ar trebui să se întâmple e o reformă totală a FIFA - poate chiar înlocuirea ei cu o nouă instituție. E atâta corupție acolo, încât e greu de crezut că mai poate fi revoluționată din interior. Îmi iau optimismul din discuțiile pornite acum de naționale ca Danemarca. Uneori e nevoie de o “dinamitare” a instituțiilor care ne-au dezamăgit ca să putem reconstrui din nou.
- Coborând mai adânc în miezul problemelor de acolo, cum percepi tu acest „roller-coaster” al situației cu banderola „One Love”? Cum vezi poziția FIFA și mai apoi eschivarea, dacă o putem numi așa, a unora dintre echipe?
- În primă fază, am considerat coregrafie anunțul inițial al celor 7 naționale: că vor purta banderola One Love. Pre-turneu, nu credeam (și nu cred) nicidecum că este suficient ca un căpitan să facă acest gest simbolic al banderolei, într-o țară în care, repet, homosexualitatea se pedepsește cu închisoarea. Să zicem însă că era minimul gest de solidaritate la care ne puteam aștepta. Apoi, FIFA a avut timp să reacționeze și a făcut o mișcare demnă de cenzura secolului trecut, anunțând sancțiuni serioase pentru o banderolă care nu promova nimic altceva decât dragostea și diversitatea. Atât. Gestul FIFA fost cel puțin dizgrațios și, fără dubiu, o încercare a lui Infantino de a-și ține fericiți prietenii qatarezi. Faptul că toate cele 7 naționale au renunțat imediat a fost însă la fel de dizgrațios și a subliniat artificialitatea gestului de protest pentru cea mai mare parte din el. Dacă protestezi pentru lucrurile în care crezi, atunci nu te oprești la cel mai mic semn de pericol. Nu poți să-ți arăți sprijinul față de victima unui sistem opresiv dar să dai înapoi pentru că ai putea primi un cartonaș galben. E dezamăgitor. Apoi, însă, Germania ne-a dat o lecție de demnitate, la fel, cum pe altă temă, o făcuseră fotbaliștii iranieni, extrem de curajoși.
- Și apoi ajungem la ce s-a întâmplat miercuri cu Germania. Cum cataloghezi această „desfășurare de forțe”, începând de la gestul fotbaliștilor de la imn și pana la excelentul mesaj oferit de ministra Nancy Faeser?
- Germania a pierdut meciul cu Japonia, dar a câștigat cele 3 puncte la demnitate. Au rămas cu capul sus și au transmis și FIFA și lumii ce aveau de transmis. Drepturile omului nu sunt negociabile.
„Discursul lui Infantino a fost de un ridicol care mi-a amintit de unele cuvântări ale lui Donald Trump”
- Vorbim despre o situație ipotetică, cu șanse mici de a se materializa, din punctul meu de vedere. Însă ce crezi că ar însemna ca o echipa angrenată în competiție să se retragă în semn de protest? Politicieni din Danemarca sau Germania au pistonat varianta aceasta în ultimele ore.
- Nu știu dacă sunt șanse chiar așa mici. Poate că sunt eu optimistă. Poate nu va fi acum, poate va mai fi încă nevoie de timp, dar cred că, la un moment dat, de astfel de gesturi radicale va fi nevoie pentru ca tot ce e putred în fotbal să se curețe.
- Sâmbătă, Gianni Infantino spune într-o conferință ce se vrea a fi una manifest că „se simte gay”. Apoi, FIFA blochează respectiva inițiativă a echipelor. Ce să înțelegem din aceste abordări contrastante?
- Discursul lui Infantino a fost de un ridicol care mi-a amintit de unele cuvântări ale lui Donald Trump. E cel puțin stupid, dar și lipsit de empatie reală să compari faptul că s-a făcut mișto de tine în copilărie pentru că erai roșcat sau italian în Elveția cu toate lucrurile prin care trec zi de zi persoanele care riscă închisoarea strict pentru orientarea lor sexuală. Infantino nu înțelege și nici nu vrea să înțeleagă homofobia, consecințele ei și ce trebuie făcut pentru a o contracara.
„Vom lua cu noi două imagini: iranienii refuzând să-și cântei imnul și germanii cu mâna la gură”
- Ce altceva ți-a mai atras atenția în mod negativ zilele acestea?
- Arbitrajul? Glumesc doar pe jumătate, au fost câteva decizii pe care nu le înțeleg oricât aș vrea, dar ce-ar fi un turneu final fără să avem și controverse din meciuri, nu doar din afara lor?
- Și, eventual, dacă găsești și anumite lucruri pozitive ce merită a fi evidențiate...
- Pozitive sunt multe, multe, chiar dacă pare din tot ce-am vorbit noi că sunt doar multe de criticat. Din perspectiva fotbalului jucat, mi se pare o ediție spectaculoasă încă din faza grupelor. Argentina-Arabia Saudită va fi unul dintre meciurile pe care le vom povesti nepoților noștri cândva. Apoi, am avut Japonia aprinzând lumina la miezul nopții în toate metropolele nipone pentru că au revenit cu Germania și au învins-o cu 2-1. Și sunt doar două exemple. Și sunt convinsă că vom lua cu noi, mulți ani de-acum, două imagini: iranienii refuzând să-și cânte imnul în semn de protest față de statul lor, și germanii cu mâna la gură denunțând cenzura FIFA. Pentru că fotbalul pare uneori de viață și de moarte, dar unele lucruri chiar sunt mai importante decât fotbalul.
{{text}}