Argentina a ajuns în „sferturile” unui Mondial pe care l-a început în genunchi. Nu e tocmai rău, dar nu e nici bine, căci mai departe va da de Olanda, care încă are de luat o revanșă pentru 1978. Iar de data asta, norocul, așa cum s-a văzut și în meciul cu Statele Unite, joacă pentru olandezi
2-1 cu Australia, după un moment Messi, o gafă de amator a portarului „cangurilor” și un autogol al „pumelor”, hilar și accidental, cum sunt autogolurile. Puțin.
Suficient (deși pe final le-au tremurat izmenele, chiar și în Qatar). Cu Olanda va fi, desigur, mult mai greu. Căci Olanda este primul adversar adevărat pentru Argentina, care își leagă speranțele de o iluzie.
Adolescent și nemuritor?
Iluzia că Leo Messi este încă acel Leo Messi din vremea primului Balon de Aur, ca și cum vârsta nu l-ar putea prinde din urmă, nu l-ar putea atinge, nu l-ar putea ruina, nu l-ar putea transforma într-un fotbalist pur și simplu dezolant de bătrân.
Și mai mult: că Leo Messi este binecuvântat de Dumnezeu însuși, prin Dumnezeu înțelegându-l, firește, pe Diego Armando Maradona. Iluzie?
Până acum, Messi, ajuns la meciul o mie în carieră, a arătat că există și tinerețe fără bătrânețe, și viață fără de moarte. A fost departe de a-și juca fotbalul cel mai bun, dar Messi e tot adolescent și nemuritor. Iluzia a devenit realitate.
Identitate, răbdare, stil
Dar nu doar Leo Messi a adus Argentina până aici (și poate o va duce și mai departe, până pe Everest). Altceva a adus-o: și anume forța Argentinei de a se ridica de la podea atunci, aproape de acel KO din meciul cu saudiții. Argentina a arătat că este o echipă și că este puternică. De unde vine forța aceasta?
Din identitate, din răbdare, din stil. Argentinienii au jucat ce știu, și-au amețit adversarul cu pase, i-au căutat toate slăbiciunile și și-au exploatat inteligent resursele (care par nesfârșite, vom tot auzi la Mondialul acesta și în anii următori de Julian Alvarez).
Nu doar magie
Fotbalul argentinian este serios și este jucat inteligent, când nu decade în haos. Nu e totul magie la Buenos Aires, cel mai european dintre orașele Americii Latine.
Pe de altă parte, australienii n-au putut ieși din sfera îngustă a propriilor idei despre fotbal. Cum se zice la noi, la români: și-au respectat prea mult adversarul.
Inimitabilii
Apoi, fotbalul acesta argentinian este jucat de fotbaliști nu atât bine făcuți, cât eleganți, ca niște scrimeri, ca niște dansatori de tangou. Dintre recenți, Di Maria este exemplul cel mai elocvent.
Există ceva inimitabil în jocul argentinian de fotbal, deopotrivă sălbatic și controlat. E un fotbal jucat cu poftă și cu curaj. Fotbalistul argentinian are nu doar gleznă, are mai ales ochi. Vede ce va urma și de aceea știe să paseze.
E adevărat că puțin din această poezie romantică a fost recitat în Qatar. Argentina este încă datoare, joacă încă pe creditul dobândit cândva, când cu golul secolului.
Până la ultimele consecințe
Totodată, argentinienii sunt visători și uneori afectați. E uluitor că fotbaliști atât de înzestrați ca Aimar, Ortega, Saviola și Riquelme n-au ajuns, la vremea lor, campioni mondiali.
Au suferit și ei de păcatul fundamental al artiștilor care nu merg până la ultimele consecințe ale talentului lor: s-au îndrăgostit de ei înșiși, de propriul lor joc formidabil, au devenit niște artiști mulțumiți, încredințați că frumusețea singură aduce victoria. Nu e așa.
Arta și nemulțumirea și șiretenia
Maradona a fost un artist nemulțumit, spintecând aerul cu o nestăvilită foame de glorie și libertate, și la fel e și Messi, căruia îi lipsește însă înțelepciunea străzii (dar și păcatele ei).
Și de aici trebuie să plece speranța, dacă vrem să o așezăm pe baze raționale, deși speranța nu are obiceiul să fie legată de logică.
Iar Olanda de care vor da argentinienii este o formație șireată, care îl mai are și pe Van Gaal, un teoretician cu experiență, lucid, pragmatic și de aceea atât de des învingător. Acum, că au rămas clasicii între ei, Mondialul poate, în sfârșit, să înceapă.
{{text}}