Luna aceasta cu Mondialul nu înseamnă doar lux și spectacol în Doha. Muncitorii imigranți luptă la fel ca fotbaliștii ca să impresioneze, doar că pentru niște mize cu mult mai mici, în vreme ce ziariștii turci au ajuns să-l caute pe Hagi și în Qatar, doar, doar ar reînvia așa gloria fotbalului lor.
- Remus Răureanu, reporterul special al GSP la Campionatul Mondial din Qatar, relatează trei dintre poveștile remarcate zilele acestea la Doha.
Hamalul din tribul lui Kiptanui
Matthew e responsabil cu securitatea într-un hotel. Pentru bacșiș mai e și hamal, pentru că hotelul nu oferă serviciul acesta. A venit din Kenya în urmă cu două luni, atras fiind, la fel ca alte milioane de străini, de locurile de muncă din Qatar, multe și bine plătite în comparație cu posibilitățile pe care le-ar fi avut în țara lui. „Kenya ai zis? Moses Kiptanui!”.
„Da, eu și Kiptanui suntem din același trib, Kalenjin. Și mai sunt...” A mai pronunțat alte două nume de atleți, „legende, campioni mondiali, medaliați olimpici”. Am ridicat din umeri, resemnat că nu mai auzisem numele acelea.
„Cum de nu îi știi? Și tu ziceai că scrii despre sport?!”. „Da, dar urmăresc doar fotbalul. Kiptanui e atât de faimos încât îl cunosc până și eu”. „Știi ceva? Să fii faimos nu prea contează, doar banii sunt importanți. Uite, eu am plecat din Kenya în Qatar ca să câștig mai mulți. Aici fac cinșpe sute pe lună. A lot of money!”.
Ca să-mi demonstreze că sunt bani mulți deschide aplicația de calculator în telefon și transformă suma din dolari americani în șilingi kenyeni. Îmi arată ecranul pe care apar atât de multe cifre de nici nu reușesc să citesc numărul, e ceva ce arată ca șirul lui Fibonacci, nu ca un salariu.
„Dacă merg cu suma asta mare în America, tu ce crezi că pot să cumpăr?”. "Cu șilingi kenyeni în America? Sigur n-o să poți cumpăra nimic”.
În anii '90, Moses Kiptanui a fost multiplu medaliat cu aur la Mondialele de atletism, în proba de 3.000 de metri obstacole FOTO Imago
„Vezi? Dar dacă mă întorc acum în Kenya cu o mie cinci sute de dolari pot să-mi permit orice. Ți-am spus, doar banii contează. Și e bine să ai dolari, nu bani kenyeni”. Matthew vorbește engleza excelent, cu un accent răstit. „Accentul e pentru că eu sunt mai obișnuit să vorbesc swahili, limba oficială din Kenya. Și mai știu și kalenjin, limba tribului meu”.
Pentru demonstrație îmi spune ceva în swahili. „Ce înseamnă?”. „Joc la pariuri pentru că sper să mă îmbogățesc”. „Serios? Pariezi?”. „La Mondial n-am pariat deloc, nu am încredere, apar surprize. Îmi place să joc meciuri din ligile naționale. Apropo, din România, cele mai bune echipe sunt Cluj și Constanța. Mai ales Cluj e o echipă bună de luat la pariuri, câștigă mai mereu”.
Matthew revine la povești despre Kiptanui: „Știi de ce sunt kenyenii buni la atletism? Toți copiii aleargă, dar sunt selecții anuale. Azi poți să fii cel mai bun junior din Kenya, însă dacă după un an nu mai ești de top, ești exclus și îți ia altul locul. Și atunci, ce faci?”.
„Te apuci de altceva? Vii în Qatar să muncești?”. "Nu! Când știi că ai talent pentru atletism muncești încontinuu, accepți cele mai grele antrenamente, zi după zi!". „Ca să devii celebru?”. „Nu, ca să faci bani mulți!”.
Matthew e unul dintre străinii care au „free visa” în Qatar, un permis de muncă permanent. Mulți africani și asiatici implicați în muncile care au legătură cu organizarea Campionatului Mondial au primit permise temporare, pentru câteva luni. Indieni, pakistanezi, nepalezi au venit în Doha cu speranța că-și vor impresiona angajatorii în lunile acestea și apoi vor fi primiți să lucreze pe termen nelimitat. Un ospătar dintr-un restaurant ordinar câștigă 500 de dolari pe lună cât timp e „în probe”.
Dacă trece testele și va rămâne în Qatar și după Mondial, el va ajunge să încaseze 700 de dolari lunar. Matthew își face planuri mai îndepărtate: "O să mă întorc în Kenya peste doi ani. E o țară bună, cea mai bună, cu condiția să ai bani. Du-te o dată în vacanță! Mombasa! Mombasa! Mom-basa”.
Ai greșit, pleci acasă!
Saddam, șoferul mașinii Uber, spune că e din Bangladesh. „Sir, te-am întrebat de două ori tu de unde ești. Ești foarte stresat, ce s-a întâmplat?”. Îi zic că am întârziat la meci. „Va fi de la zece meciul și e abia nouă! Nu e valabilă ora din aplicație, nu ajungem la fără un sfert, ajungem mai devreme, o să vezi!”
„Da? Nu e atât de aglomerat cum arată aplicația?” „Ba da, e foarte aglomerat, însă o să ajungem la timp”. După ce am ajuns pe autostradă am priceput cum avea de gând să ajungă mai devreme, el conducea ca într-un tetris, cu un slalom continuu printre mașini, cu 160 de kilometri pe oră.
„E în regulă dacă întârzii, nu trebuie să ne grăbim așa!". „Calmează-te că nu e niciun pericol! Cine joacă în seara asta? Eu nu urmăresc meciurile, foarte puțini dintre cei ca mine, imigranții, sunt pasionați de fotbal.
În Bangladesh, în India, noi suntem pasionați de cricket, la care suntem cu adevărat buni". A vorbit încontinuu despre cricket în cele 30 de minute cât a durat cursa ca de raliu până la stadion. "Sir, vezi că am ajuns la timp?”. I-am mulțumit mai mult pentru că ajunsesem să cobor viu decât pentru că ajunsesem la stadion pentru partida Argentinei cu Polonia. După cursă, Saddam rămăsese el cu o grijă:
„Sper să nu mă fi înregistrat poliția cu viteza asta”. „Cât e amenda?”. „Nu amenda e problema. Noi, imigranții, putem fi trimiși imediat acasă după fiecare abatere de la lege! Depășirea vitezei e pe lista abaterilor pentru care Qatarul ne poate anula permisele de muncă". Pe șoferul din Bangladesh, amenințarea aceasta nu l-a împiedicat să conducă în cea mai mare viteză între două stadioane în timp ce vorbea despre cricket.
Cricketul este un sport extrem de iubit în India FOTO ImagoDar pentru aproape toți imigranții funcționează perfect amenințarea. Angajații din stadioane, din centrul media, din hoteluri, din poliție și din alte servicii de securitate sunt, toți, de o amabilitate exagerată, docili și disponibili nonstop.
Zâmbesc în situații în care e clar că au motive să fie enervați de turiștii care-i agasează și îi presează, se prefac că execută cu plăcere munci în care, în mod evident, niciun om nu poate găsi ceva pasionant. Ei știu că prima greșeală îi poate trimite înapoi în Bangladesh, în Nepal, în Sudan, înapoi în sărăcie.
„Hagi e aici? Nu? Dar vine?”
Nu numai noi regretăm că Hagi nu mai joacă fotbal. Au trecut 21 de ani de când Gică a îmbrăcat ultima oară tricoul lui Galatasaray și turcilor tot nu le-au trecut iubirea și fascinația față de românul-idol.
În centrul pentru media și pe stadioane, fiecare jurnalist din Turcia tresare când vede scris România pe acreditare: „Iartă-mă, știi cumva dacă Hagi e aici?”. „Nu, nu este”. „Dar va veni?”. „Nu va veni, în România e în desfășurare campionatul și echipa lui Hagi e implicată în competiție”. „Dar Popescu vine?”. „Nici el”.
Turcii continuă: Pancu, Adrian Ilie, Filipescu, Lucescu. Vine totuși careva dacă nu apare Hagi? Insistența cu care ei tot îl mai caută pe Gică peste tot, până și în Qatar, mi-a amintit o experiență pe care am avut-o în urmă cu câțiva ani într-o vacanță din Antalya. Așteptam un autobuz pentru o excursie la o cascadă în Manavgat, aproape de Side. În stație a oprit un taxi și ne-a invitat să urcăm. Am spus că mai stăm să vină autobuzul.
Hagi a avut 5 ani fabuloși la Galatasaray, 1996-2001. Cu trupa din Istanbul a câștigat 4 campionate, 2 Cupe și 2 Supercupe ale Turciei, Cupa UEFA și Supercupa Europei FOTO GettyImages„De unde sunteți?”, s-a interesat taximetristul. Când a auzit România, n-a mai acceptat să plece! „Hagi, uite cum facem: vă duc eu la cascadă, pe urmă vă duc și în Manavgat, vă aștept cât vă plimbați și pe urmă vă aduc înapoi la hotel”.
Și a pronunțat un tarif ridicol, cu mult mai ieftin decât erau două bilete de autobuz. I-am spus că e prea ieftin. „Hagi, vă duc gratuit! Intră în mașină să te convingi!”. Taxiul era tapetat cu eșarfe și cu fotografii de la Galatasaray și omul îl vedea pe Hagi în fiecare român pe care-l întâlnea. Am acceptat cursa și am plătit-o cu atât cât calculasem eu că ar fi trebuit să coste dacă turcii nu l-ar fi iubit pe Hagi.
{{text}}