Este suficient să investești în fotbal pentru a ajunge o mare putere fotbalistică? O țară de 125 de milioane de locuitori lucrează pentru asta, o țară de nici 4 milioane o elimină. Este, pe scurt, povestea fotbalului.
Într-o lume mai violentă, probabil că japonezii Takumi Minamino, Kaoru Mitoma și Maya Yoshida și-ar fi făcut seppuku după ce au ratat penaltyurile de departajare din meciul cu Croația.
Cum nu mai trăim în evul mediu, în care la anumite societăți onoarea era mai importantă decât viața, a fost suficientă plecăciunea selecționerului Hajime Moriyasu în fața suporterilor, urmată de un discurs foarte elegant, cu puternice accente de corectitudine politică.
Moriyasu laudă curajul. O perspectivă niponă de ippon
Trăind noi în universul feisbuk-tuităr-insta-tiktok, gestul "s-a viralizat" rapid, iar Moriyasu nu numai că nu și-a acuzat jucătorii, îndemnându-i eventual la un gest ireparabil, ba și lăudând curajul executanților.
Apoi, a spus ceva despre viitorul strălucit al unei generații care pleacă de la Mondial după ce a învins Germania și Spania. Afirmație greu de contestat, pentru că Japonia a arătat putere de luptă și disciplină. Nu în ultimul rând, o calitate tehnică probată în regim de viteză la care nici nu pot visa majoritatea fotbaliștilor români, supranumiți odinioară brazilienii Europei de bravii noștri înaintași în ale gazetăriei sportive.
Un paradox numit Croația
Întrebarea care persistă este de ce această echipă a Japoniei care a bătut Spania și Germania nu a reușit mai mult în fața Croației într-un meci eliminatoriu.
Vicecampioană mondială en-titre, Croația reprezintă o țară cu nici 4 milioane de locuitori, cu o infrastructură fotbalistică mult sub România, cu o primă ligă care își vinde drepturile incomparabil mai ieftin decât la noi și care face obiectul permanentei suspiciuni (la fel și sora vitregă Serbia) că e placă turnantă a pieței negre a pariurilor sportive. Croația vinde însă extraordinar și contrazice toate teoriile despre dezvoltarea judicioasă a fotbalului.
Vine Livakovici și strică petrecerea
Prin comparație, Japonia înseamnă o țară cu 125 de milioane de suflete care muncesc ritmic pentru a fi a mereu în Top 3 al economiilor mondiale. De câteva decenii, Japonia a demarat investiții și în fotbal, a pus la punct un campionat solid, are stadioane, are academii, a importat jucători (brazilianul Zico, zis și Pele alb, a fost prima mare vedetă care a jucat acolo), iar acum a ajuns chiar să exporte. Și atunci? E suficient să vină croatul Livakovici să apere 3 penaltyuri ca să arunce totul în aer?
Pseudo-tratat de antropologie fotbalistică
Nu cumva în ultimă instanță valoarea în fotbal este și o chestiune de aplecare naturală, de talent care nu poate fi substituit prin învățare și disciplină a muncii? Excelente atunci când faci curățenie în vestiar, în tribună sau la uzina de automobile, dar insuficiente când ajungi față în față cu portarul advers într-un moment de a fi sau a nu fi.
În competiție, să nu dramatizăm mai mult decât e cazul. Rămâne totuși tentația de a intra pe teritoriul antropologiei pentru a explica anomalii ale fotbalului. Iar antropologia aplicată la sport, în particular la fotbal, este ceva la granița nesigură dintre speculație și știință.
Muzeul de artă contemporană Brazilia
Subiectul devine și mai incomod dacă te uiți la optimea de finală în care Brazilia a dansat în fața Coreei de Sud. Coreenii investesc masiv de 40 de ani în fotbal, marii jucători ai brazilienilor vin invariabil din sărăcia favelelor, cu băieți școliți la academiile-plajă Copacabana și Ipanema.
Au fost pasaje de meci în care pictura paselor lui Paqueta, Casemiro, Richarlison, Rafinha, Vinicius și Neymar era demnă de orice muzeu de artă modernă și contemporană. Să păstrăm imaginile acestea și să nu aruncăm cu sos remulad peste ele ca activiștii de mediu.
Să ne bucurăm, să uităm de antropologie și să privim cu îngăduință dansul din buric al lui Tite și ai lui. Minunăția fotbalistică vine la pachet cu kilogramele de tatuaje și doza de manele, asta e lumea în care trăim.
{{text}}