Derby-ul slab al unui campionat la fel de slab

Dacă spunem că repriza a doua a salvat spectacolul, înseamnă că am cam uitat ce e acela spectacol.

Când într-o primă repriză ți se usucă mina pixului (noi, anacronicii cronicilor de altădată, mai avem obiceiul notițelor de mână), din nefolosire, și n-apuci să notezi decât un șut al lui Deac, și acela în slăvile cerului, înseamnă că urmărești un meci prost. Strict din obligație profesională, altminteri era tentantă angrenarea în orice altă activitate decât FCSB-CFR.

A doua repriză spre 7, dar prima de nota 3

Vor veni urătorii de bine ai fotbalului nostru, lăudătorii necondiționați ai SuperLigii, și vor spune că după acea repriză slabă (toată lumea e de acord că n-a fost grozavă), a venit un act al doilea ceva mai săltăreț, iar mina mai sus invocatului pix s-a desțepenit, nemaiapucând să se usuce.

De acord, a fost o repriză de nota 6 și ceva, cu indulgență de 7. Dar prima n-a trecut de nota 3. Rezultă o medie în jur de 5, la limita trecerii clasei, iar această cotă a suficienței se consemnează la un mult așteptat derby. Nivelul altor meciuri e și mai modest.

Scala plictiselilor

S-ar putea ca această senzație de nivel slab observat la FCSB-CFR 0-1 să vină după o lună de urmărit meciuri de la Cupa Mondială. O lună în care suportabilitatea noastră de a privi un fotbal slab din L1, educată etapă de etapă, să fi fost vindecată de nivelul partidelor din Qatar. E doar pe jumătate adevărat.

Nici acolo n-a plouat (în zona Golfului precipitațiile sunt rarisime!) cu spectacole, au fost și acolo meciuri în care în 120 de minute nu s-a întâmplat aproape nimic. Dar chiar și momentele de plictiseală de la Mondiale sunt mai puțin plictisitoare decât ce ne-au arătat cele două acronime (FCSB și CFR), pe care de mai bine de un cincinal le categorisim unanim drept cele mai de soi echipe ale noastre.

Când băltoaca devine apă de cleștar

Idealismul de a pretinde un spectacol rezonabil de la un derby intern va fi combătut vehement de către adepții dialecticii fotbalistice pure. Aceștia vor încerca să ne demonstreze că până și acea primă repriză (nu foarte spectaculoasă pentru ei, execrabilă pentru noi, ceilalți) a fost străbătută de anumiți fiori tactici.

Aglomerarea zonelor, respectarea indicațiilor tactice, comprimarea blocurilor funcționale. Aserțiuni la fel de nesărate ca și jocul în sine, complet neatractive, lipsite de orice noimă pentru privitorul de rând. Pentru că dacă-ți place fotbalul, nu e obligatoriu să prizezi toate aceste bălmăjeli care au scopul de a transforma o băltoacă într-o apă de cleștar.

Fără „creatori”

Să nu ne rezumăm însă doar la concluzii fataliste, accesibile numai profanilor ce suntem, ci să încercăm și explicații. Din cele două garnituri, atât din cea înveșmântată în roșu, cât și din cea îmbrăcată în alb, au lipsit cu desăvârșire jucătorii de creație, oamenii cu o anumită mobilitate a gleznei.

Sau, chiar dacă ei au pășit pe teren, au fost puși să execute cu totul altceva.

Salopeta, basca și faza fixă

Să zicem că la FCSB ar fi fost Octavian Popescu, dar sfintele sarcini tactice l-au determinat să coboare de multe ori în sprijinul lui Radunovici, Tavi ajungând la un moment dat să respingă în corner de la doi metri de propria linie de fund.

În rest, mijlocul fecesebist a fost alcătuit din trei uvrieri destoinici, Oaidă, Șut și Edjouma, ultimul asumându-și în anumite momente rolul de maistru, de șef de echipă, care dă jos salopeta și apare în secție cu halat și cu bască.

Dincolo, la CFR, potențialii oameni de creație erau Deac și Petrila, dar în tactica lui Petrescu capitolul „creație” ocupă un loc neînsemnat, la ordinea zilei fiind faza fixă, ca etern și infailibil mijloc de producție.