Frumusețe pură

Argentina și-a încheiat penitența pentru furtul din '86, cu hențul lui Maradona vândut ca har divin. Acest titlu este curat, muncit și obținut cu sacrificiu

Franța a lipsit din finala Cupei Mondiale timp de 80 de minute. 80 de minute Argentina jucase perfect, solid și cu o inspirație demnă de biserica maradoniană și viitoarea religie messianică. Deschamps, care cu o zi mai devreme îi lua peste picior pe ziariști că au grijă de sănătatea lui, a trimis pe teren niște inși blazați, Mbappe părea că a greșit arena, și că i-ar fi stat stat mai bine undeva în banlieue, în Saint Denis, la un pahar cu prietenul Hakimi.

Pumele

Am înțeles, cam târziu probabil, de ce argentinienilor li se spune pumele. Este o cruzime de animal de pradă în jocul lor. Au instinct de prădători. Mușcă. Se hrănesc din carnea adversarului. Brazilienii dansează, se pretind artiști. Argentinienii muncesc. Chipul tras al lui Di Maria vorbește despre porția de turte de mălai din podișurile Anzilor. Al lui Dembele, despre băiatul talentat, care s-a învârtit în viață și nu a priceput niciodată de ce trebuie să se sacrifice pentru Les Bleus.

Sinteza unui joc perfect. Până la un punct

Cum a fost fost posibilă totuși revenirea Franței? Deschamps părea și el blocat, iar schimbările cumva bizare (ieșeau Dembele, Giroud, Griezmann, Hernandez, intrau Thuram, Kingsley Coman, Kolo Mouani, Kamavinga) făceau ca Franța să semene mai degrabă a selecționată U21. Lucrurile mergeau prost în continuare, golul al doilea al finalei sintetiza forța pură a formației asamblate de Lionel Scaloni și conduse de Lionel Messi.

Realiști, maturi. Degeaba!

Argentina etala disciplină tactică, ambiție lucidă și un rafinament tehnic în care se aduna toată tradiția seculară a unui fotbal care se născuse mult înainte să apară Maradona. Realistă și matură, Argentina a ducea meciul în zona aceea în care adversarul oricum abulic să nu înțeleagă nimic. Luați separat, Mac Allister, De Paul sau Enzo Fernandez nu înseamnă foarte mult. Împreună sunt extraordinari. Mult cântata forță a grupului.

Oglinda

După ce 80 de minute a dormit în finala Cupei Mondiale, Franța a fost trezită de un fault. Faultul în careu al lui Otamendi la Kolo Mouani. Penalty transformat cu ceva emoții de Mbappe și începe să bată un vânt rece peste Messi și ceilalți. Încă un minut și se alege praful de toată demonstrația aceea de maturitate a argentinienilor. Mbappe pleacă de la ceaiul cu Hakimi și vine în Qatar. Golul de 2-2 seamnă în oglindă cu cel al lui Di Maria, răsturnarea de scenariu de asemenea. Se termină o finală nedemnă și începe una dintre cele mai frumoase finale din istoria noastră afectivă.

Cadoul

Specialiștii vor găsi sigur o explicație pentru această lovitură de ciocan venită de nicăieri peste capetele sud-americanilor. Nu mă număr printre specialiști, așa că o pun pe seama hazardului care uneori guvernează fotbalul. 

Nu a fost de fapt o lovitură, ci un cadou minunat. Messi și Mbappe și-au făcut numărul și în prelungiri, s-a terminat 3-3 și am trăit cu senzația explicită că am trăit cea mai dramatică finală de Mondial. La penaltyuri a câștigat Argentina pentru că și-a dorit mai mult victoria. Vă dați seama cum sună asta, dar înțelegeți că așa a fost? Franța nu s-a putut salva doar prin noroc și talentul cosmic al lui Mbappe. Trufia este o boală grea, modestia, un mesaj aproape mistic.