Pe cât de poleită, pe atât de mediocră, Cupa Mondială 2022 a bifat păcatele comerțului global. Primul e trivializarea, adică efortul de politizare și inflație internă (3-4 meciuri serioase din 64). Însumând: un produs fabricat pentru a fi uitat. Deși Finala s-a opus dramatic și va rămâne.
Marele eveniment e mutația tactică. Placa tiki-taka a ieșit din scenă. Noutatea e jocul direct, ofensiv și riscant. De la Australia la Maroc, așa au jucat nevoiașii, adică echipele fără atacanți pursânge. Unde Maroc a fost un fenomen salutar și contradictoriu. Motorul formulei marocane e Walid Regragui, antrenorul care a câștigat pe defensivă și contre atletice, dar a pierdut când a crezut că poate pune echipa în poziția unui colectiv de atac.
Din păcate, nimic n-a oprit falimentul sistemelor de arbitraj. VAR există doar pentru că îl putem avea, nu pentru că previne sau elimină erori de arbitraj. Frăția tehnologiei cu incompetența arbitrilor a creat un climat nesigur și a deschis calea spre ceva periculos: camuflarea birocratică a erorii. Și din acest punct de vedere, Qatar 2022 anunță un fotbal cu viitor prefabricat și plat, foarte aproape de sterilitatea universală a muzicii pop.
Valoarea s-a restrâns la personaje ieșite din comun. Să nu trecem peste Griezmann, dispărut în final și Finală. Și să respectăm divinitatea: Lionel Messi. În postură 2022, Messi are o dimensiune de-a dreptul magico-misterioasă. Un geniu somnolent, retras într-o cunoaștere fără seamăn a jocului. Cu sau fără titlul mondial, ultimul Messi e întruparea unui raport unic. Situația în care fotbalul urmează un jucător și i se supune recunoscător, torcându-i la și în picioare.
{{text}}